23. Natură statică cu lămâi

Născut la Olteniţa, în apropierea Argeşului şi a zonei culturii Gumelnița, Gheorghe N. Gheorghe a fost atras încă din copilărie de semnele culturilor apuse, cu potențialul lor simbolic intrinsec. Mai târziu a preluat porecla tatălui, făcându-se cunoscut ca pictor sub numele de Gheorghe Vânătoru. Vânătoru a beneficiat de susţinerea mai multor oameni de cultură ori pictori, care l-au îndrumat spre cariera artistică, însă a avut nevoie de o perioadă lungă pentru a se convinge că odată acest drum ales avea să fie cel potrivit ori că avea talentul necesar pentru a-l urma. Eustațiu Stoenescu a fost unul din cei care frecventau casa tatălui, de profesie arhitect, și totodată cel care îl îndrumă spre academiile de artă din Paris. Vânătoru a refuzat, împlinindu-și acest vis de a vizita capitala franceză abia mai târziu, în 1968. Până la înscrierea în cadrul Academiei libere de pictură, a cochetat și cu literatura, dar și cu arhitectura, domeniul dorit de tatăl său. Vechile pasiuni au fost cele care au triumfat în cele din urmă, frecventând în perioada 1929 – 1934 cursurile ținute de Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza și Francisc Șirato. Apropierea de studenți pe care a practicat-o Petrașcu a venit în ajutorul nesiguranței resimțite de Vânătoru în alegerea picturii ca profesiune de credință. Familiaritatea cu care vorbea cu studenții, ajutându-i prietenește la corecturi și eliberându-i de canoanele academice în favoarea exprimării libere, originale, a fost cea care l-a încurajat pe pictor și l-a făcut să se apropie de profesorul său. De la Petrașcu a dobândit aplecarea spre accentul coloristic, mai ales dezinvoltura de a folosi tonurile grave, în special negrul. Gheorghe Vânătoru s-a impus printr-un limbaj singular în arta românească, limbaj pictural ce pare să reflecte destinul zbuciumat sub zodia căruia și-a trăit viața și creat opera. Timiditatea generatoare de nesiguranță, ca și primirea aspră pe care au avut-o lucrările sale din partea publicului, par să se reflecte în operele sale, în atmosfera, ca și în substanța lor materială. Cromatica unică cu care și-a modelat universul pictural, bogată în sugestii, s-a relevat publicului și criticii deopotrivă, ca fiind o ”adevărată artă a construcției prin culoare”. Indiferent de tema aleasă, lucrările sale prezintă o sumă de caracteristici ce îl înscriu pe Vânătoru în panteonul restrâns al pictorilor români reprezentanți ai expresionismului. Peisajele, portretele ori naturile statice au același timbru grav, aproape dramatic, dat de culoare, dar și de simplificarea volumelor până la aplatizare. În același timp, influențat de maestrul Petrașcu, Vânătoru și-a creat o tehnică proprie de întindere și aplicare a pastei care păstrează aceeași impresie de mineralizare și încremenire. Diferența constă în faptul că studentul, spre deosebire de profesorul său, pare să sculpteze pasta pe pânză, prin suprapunerea succesivă a straturilor de culoare creând adevărate reliefuri de materie sau ”tencuială”. În ceea ce privește natura statică, Vânătoru are o serie de obiecte care recrează universul constant, obiecte ce se perpetuează de-a lungul timpului, din 1973 începând să insereze printre ele obiecte împrumutate din arta populară: scaunul rustic, cu spătar decorat, plosca bogat împodobită, icoanele pe sticlă, măștile populare sau ștergarele cu motive decorative de influență vegetală sau animalieră. Astfel, alături de fructele împrăștiate ori adunate în farfurii, de obsedanta sticlă neagră ori de vioara stingheră în verticalitatea sa nesigură, este inserat motivul popular românesc, ascuns în recuzită. Marin Mihalache analiza acest tip de naturi statice, în monografia dedicată artistului, apreciind că obiectele sunt ”puse în valoare prin folosirea unor culori așternute pe suprafețe întinse, prin care construiește masa ce ține loc de suport, organizând adevărate colțuri românești.” Întra-adevăr în cazul naturilor statice, cromatismul său atinge expresivități fascinante. Culoarea este aplicată cu răbdare, strat după strat, spre deosebire de nervul resimțit în tușa profesorului Petrașcu. Toată această minuțioasă construcție de materie și culoare indică o ”anumită senzualitate, o viguroasă carnalitate picturală, proprie paletei sale”. Risipa cromatică este contra­balansată de folosirea cu lejeritate a negrului, care apare sub forma unei pete ori mase de culoare. Frecvent folosită pentru a defini suprafața opacă a sticlelor ce dau compoziției verticalitate, culoarea neutră atât de dragă pictorului nu pare să fie neapărat indiciul angoasei, ci din contră, e o neutralitate în cadrul căreia pictorul pare să-și găsească echilibrul. Decorul specific scoarțelor românești reclamă o filiație comună cu opera lui Ion Țuculescu, amândoi regăsind în obiectele specific româneşti surse de inspiraţie, fie prin preluarea motivelor ca atare, fie prin sintetizarea lor într-o iconografie la limita dintre real și fantastic.

References

MIHALACHE, Marin, ”Vânătoru”, Ed. Meridiane, București, 1979

Dimensions

height 50 cm, custom 59,5x50

Description

ulei pe pânză, semnat și datat dreapta jos, cu gri, GHg. V., (19)76

ADDITIONAL INFORMATION

For clarifications regarding the bidding procedure, hammer price costs, guarantee, payment, and collection terms for the winning lot, we recommend carefully reading/re-reading the Bidding Regulations.

For additional information regarding the lot and the auction, please contact the Art Consultants Department.