9. Cană cu trandafiri

”Florile lui, ca imagine întruchipată într-un produs spiritual cu finalitate estetică expresă şi cu o structură proprie, mărturisesc implicit dragostea pentru lucrurile umile, mărunte. Îi plăceau pentru frumuseţea lor intrinsecă, pentru rezonanţa lor spirituală, pentru simplitatea lor evocatoare. Obişnuia să-şi cumpere zilnic flori modeste, care i le aminteau pe acelea din grădina casei părinteşti, evocându-i serbările şi ceremoniile populare.” (Mariana Preutu) În universul tematic al operei lui Ghiaţă revin ciclic peisajele, naturile statice şi florile, subiecte care l-au preocupat constant de-a lungul activităţii sale artistice şi care poartă semnele transformărilor stilistice prin care a trecut creaţia sa. Pictura cu flori, mai ales, a fost o preocupare statornică pentru Ghiaţă, despre care se cunoaşte că era un pasionat al botanicii şi un bun cunoscător al amănuntelor ştiinţifice legate de viaţa plantelor. Interesat de specii rare de flori, pleca în drumeţii pe munte în căutarea unor exemplare excepţionale, însă pentru picturile sale alegea de fiecare dată flori simple, nepretenţioase, care vorbeau despre frumuseţea găsită în lucrul obişnuit şi perfecţiunea fiecărei creaţii a naturii. Florile de toamnă, tufănelele, garoafele, florile delicate de pădure sunt cele în care artistul intuieşte capacitatea de a simboliza ideea generatoare a actului artistic. Alegere care-l apropie de Ştefan Luchian, artist pentru care Ghiaţă purta o profundă consideraţie. Florile lui Luchian, rămase celebre în arta românească, erau de asemenea imagini ale simplităţii şi modestiei, însă dobândeau o sonoritate care le lipseşte celor pe care le reprezintă Ghiaţă. El nu permite desfăşurarea pe pânză a exuberanţei vegetale, păstrând un ton diminuat în exprimarea plastică. Surdina care caracterizează picturile cu flori ale lui Ghiaţă se poate pune în legătură şi cu asocierea care există între acestea şi lumea satului, legătură pe care artistul însuşi o mărturiseşte: ”...sunt flori care populau câmpiile locului meu natal şi mai ales grădina mamei mele. Pe acestea le am mai cu seamă prezente mereu în amintire....” Satul natal, pe care l-a iubit cu pasiune, apare redat în imagini esenţializate, cu ritmuri compoziţionale domoale şi acorduri de culoare armonioase. În stilul său se poate recunoaşte descendenţa dintr-o lungă tradiţie a artei româneşti, pornind de la meşterii zugravi ai mănăstirilor din nordul Moldovei, până la Andreescu, o artă ce se revendică în parte din spiritul robust şi sobru, stilizat, încărcat de semnificaţii al artei populare. La fel ca şi compoziţiile sale cu ţărani sau peisajele cu sate depărtate, florile sale poartă aceeaşi naturaleţe calmă şi monumentalitate ce simbolizează forţa telurică ce rezidă în toate. Filiaţia folclorică este prezentă în lucrarea “Cană cutrandafiri” şi la nivelul obiectelor naturii statice, ulcica şi scoarţa ţărănească din fundal localizând compoziţia, armonizând şi reliefând subiectul. Culorile discrete, fără stridenţe, ale artei populare formează paleta cromatică în care este realizată pictura, nuanţele pământii ale vasului şi mesei stabilind raporturi subtile cu roşul potolit şi griul ţesăturii, cu galbenul stins şi verdele închis al plantelor. Regăsim şi aici interesul pentru pentru modulaţia culorii în funcţie de proprietăţile luminii şi ale aerului, chiar şi atunci când subiectul este privit în lumina egală a încăperii. Depăşind formulele picturii impresioniste, Ghiaţă construieşte imagini solide, bine echilibrate, readucând la forme stabile aspectele tranzitorii ale peisajului sub acţiunea luminii. Lumina nu descompune volumele, ci le defineşte, subliniind ceea ce este stabil şi ignorând impresiile de moment. Staticul imaginilor sale îl apropie de viziunea artei bizantine sau a celei naive. Arta lui Ghiaţă aspiră la valori universale şi renunţă treptat la dispozitivele tehnice ale impresionismului, formulând un stil original, ce utilizează mijloace moderne de expresie pentru a ilustra un univers profund românesc. Genul naturii statice se opune tema­ticii predilecte a impresioniştilor, care părăsiseră spaţiul atelierului în căutarea efectelor de lumină. Ghiaţă îl abordează însă într-o viziune influenţată de procedeele lucrului în natură, cu o paletă luminoasă, renunţând la umbre şi la tonuri închise, analizând culoarea în funcţie de lumina pe care o primeşte. Compoziţia picturii sale cu flori este de fiecare dată simetrică, formele sunt simplificate, reduse la structura lor de bază, elementele fiind dispuse echilibrat, conferind o dată în plus impresia de nemişcare. “Trandafirii” capătă aspectul rigid, caracteristic de altfel pentru întreaga sa pictură, care îi face să transceadă, pe pânză, din regnul vegetal în cel mineral. Opera prezentă este similară picturii “Trandafiri albi”, din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, o alta cu acelaşi subiect aflându-se la Institutul Eco-muzeal Tulcea.

References

BACONSKY, Anatol E., “Dumitru Ghiaţă”, Ed. Meridiane, 1966 BENEŞ, V., “D Ghiaţă”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957 PREUTU, Marina, “Ghiaţă D”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977

Dimensions

width 50 cm, height 60 cm, custom 50x60

Description

ulei pe carton pânzat, semnat stânga jos, cu alb, Ghiață D.

ADDITIONAL INFORMATION

For clarifications regarding the bidding procedure, hammer price costs, guarantee, payment, and collection terms for the winning lot, we recommend carefully reading/re-reading the Bidding Regulations.

For additional information regarding the lot and the auction, please contact the Art Consultants Department.