27. Trandafiri

Ştefan Luchian este, alături de Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu, unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de pictură. La graniţa dintre secolele XIX şi XX, Ştefan Luchian, receptiv la înnoirile artei europene, a fost unul dintre artiştii care s-au opus academismului şi artei de salon, îmbogăţind arta românească cu o pictură întemeiată pe tradiţiile şcolii româneşti, inspirată din viaţa şi arta ţăranului român. Susţinător al libertăţii şi independenţei artei, respingând sterilitatea artei oficiale, se înscria în direcţia unei arte realiste şi progresiste. A fost încă de la început preocupat de exprimarea adevărului legat de realitatea înconjurătoare, urmând modelul operei înnoitoare a lui Nicolae Grigorescu, dar împrumutând şi din experienţa marilor realişti ai artei apusene, precum Courbet. Pictura nu este însă pentru Luchian un mijloc de imitare mecanică a naturii, ci un mod de cunoaştere a ei. Concepţia despre raportul dintre artă şi natură şi-o exprima spunând: “Una-i să respecţi natura şi alta-i să-i faci ce vezi, cum o ieşi să iasă... Trebuie să laşi la o parte, să uiţi unele lucruri, asupra altora să insişti... Natura nu trebuie să o imiţi, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei”1. Mai mult decât atât, referitor la obiectivizarea artistului faţă de natură, Luchian afirma: “Noi, artiştii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.”2 Căutându-şi propriul drum în artă, Luchian a simţit că direcţia pe care o va lua este aceea deschisă de Grigorescu, trecând prin experienţa picturii franceze şi învăţând mult de la Eduard Manet şi Degas, de la unii impresionişti şi postimpresionişti, printre care Cézanne, Gauguin şi Van Gogh. La Paris, Luchian nu a trebuit să refacă traseul formaţiei lui Grigorescu, însuşindu-şi de la acesta, încă din ţară, mijloace ale realismului şi ale picturii în plein air, precum şi aspecte ale tehnicii impresioniste, de suprindere a vibraţiilor atmosferice, variaţiunilor de lumină şi coloritului viu. În schimb, şi-a putut da seama de limitările la care ajunsese impresionismul, găsind afinităţi cu viziunea artistică a lui Corot, precursor al impresionismului, care în peisajele sale, pictate sub imperiul primei impresii, respecta structura formelor. Colorist prin excelenţă, Luchian acorda totuşi o grijă deosebită desenului, construind cu rigoare compoziţiile. Din lecţia impresionismului a preluat tehnica armoniei culorii pure, dar a respins ideea de a reda momentul, definit prin jocul singular al luminii, căutând să singularizeze în arta sa ceea ce este permanent în lumea reală. În sinteza stilistică a picturii lui Luchian se recunoaşte influenţa lui Van Gogh, în aspectele ce ţin de aportul de lumină adus de culoare şi de rolul ei constructiv, dar şi impresia lăsată de armoniile, ritmurile şi intensităţile cromatice ale artei populare. Inovaţia adusă de Luchian în pictura românească este aceea de a fi găsit formula prin care să confere culorii un nou atribut – lumina. Experimentele sale legate de cuprinderea luminii în culoarea pură s-au desfăşurat pe planurile diferitelor tehnici – acuarelă, pastel, ulei – artistul încercând să transfere de la o tehnică la cealaltă descoperirile făcute. Întors în ţară în 1892, Luchian devine în scurt timp una dintre cele mai active personalităţi artistice. Pictura “Ultima cursă de toamnă” din 1892, una dintre puţinele cunoscute din această perioadă, ilustrează influenţa lui Manet şi a impresionismului. Reprezentând un subiect nou în arta românească, un eveniment al vieţii urbane, pictura vădeşte procuparea sa pentru efectele atmosferice, includerea luminii în masa de culoare şi redarea strălucirii soarelui, dar şi atenţia acordată transformărilor subtile ale naturii, în pragul toamnei. În această lucrare, cea mai elaborată din timpul şederii la Paris, dimensiu­nea peisagistică are o importanţa egală cu ponderea pe care o au figurile, anunţând virtuozitatea sa în ilustrarea naturii. La sfârşitul anului 1901 a rămas parţial paralizat în urma unei boli spinale, dar a acontinuat să lucreze, în anii care au urmat creând cele mai desăvârşite opere. Autoportretele sale sunt o dovadă a determinării sale de a învinge tragedia personală, manifestând profunzimea şi tăria vieţii sale interioare. În peisajele sale, precum “Sălciile de la Chiajna” din 1907, angajamentul luat faţă de viaţă devine şi mai limpede, prin ritmurile vesele create prin tuşele largi şi contrastele dintre culorile strălucitoare şi tonurile delicate. Luchian este un pictor al naturii de vară, al luminii pline de căldură şi al sărbătorii vieţii vegetale, cele mai multe dintre peisajele sale fiind evocări lirice ale ritmurilor generatoare de viaţă ale universului şi ale bucuriei de a trăi. Uneori, în picturile sale reprezentând flori târzii de toamnă, înţelegerea transformărilor naturii şi a fazelor de descompunere a materiei vegetale îi stârnesc melancolia, văzând în acestea corespondenţe cu existenţa umană. Omul, cu speranţele, suferinţele şi întrebările lui, a fost în centrul preocupărilor lui Luchian, care a reuşit să înfăţişeze adevărul unor categorii sociale, prin studiul atent al mediului de viaţă şi al trăsăturilor psihologice ale personajelor. Atunci când nu a mai putut să se afle printre oameni, a căutat adevărul în natură, iar când nici la aceasta nu mai putea ajunge, “florile i-au vorbit şi despre om şi despre natură”3. Ele i-au fost izvor de inspiraţie, dar şi alinare şi seninătate în momentele în care se simţea copleşit de neputinţa pe care o semăna boala, găsind în ele simboluri ale revenirii la viaţă. Complet imobilizat în ultima parte a vieţii, florile i-au fost subiectul preferat, devenind puntea metaforică între el şi lumea exterioară. Florile alcătuiesc un capitol însemnat al operei lui Luchian, exprimând, alături de peisaje, dragostea sa faţă de natură, profunzimea observaţiei acesteia şi identificarea stărilor sale intime cu transformările ei. Florile au adus în atelierul artistului întreaga natură concentrată în perfecţiunea lor, devenindu-i, spre sfârşitul vieţii, singurul model. Simbolistica florilor lui Luchian este una vastă, începând cu dragostea pentru viaţă, admiraţia perfecţiunii naturii, dorinţa de libertate în natură şi până la metafore legate de rostul picturii şi rolul pictorului. Tudor Arghezi observase cu emoţie bucuria pe care acestea i-o produceau artistului şi scria într-o cronică din 1914: “Floarea vine ca un mesaj al acestui pământ care rodeşte şi cântă departe de fotoliul lui, şi înlăuntrul câtorva buchete de mac şi micşunele îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri şi de dobitoace. De aceea florile lui au o expresie atât de stranie şi de aceea Luchian va rămâne artistul lor ca şi stăpânul lor” şi “atât timp cât degetele lui mai pot mângâia fiinţa unei garoafe şi nările lui mirosul viu al unei plante, Luchian e mulţumit...”4 Scriind despre viaţa lui Luchian, Petru Comarnescu amintea despre sensibiliatea sa faţă de natură şi atracţia pe care o exercitau florile asupra sa în copilărie. Născut în târgul Ştefăneştilor, un sat aflat în apropierea luncii Prutului, în Nordul Moldovei, a trăit primii ani ai copilăriei înţelegând natura ca o parte integrantă a vieţii oamenilor. S-a mutat împreună cu familia în Bucureştiul sfârşitului de secol al XIX-lea, un oraş-grădină, cu mahalele în care traiul oamenilor se asemăna cu acela de la sate, astfel că deplasarea la oraş nu a însemnat şi distanţarea sa de natură. În excursiile şcolare, copiii mergeau în zona unde se află astăzi parcul Bordei – care era, pe atunci, neatinsă de urbanizare – de unde culegeau plante şi flori. Ierbarul îi provoca însă tristeţe lui Ştefan, care nu înţelegea rostul de a păstra o floare din care odată cu viaţa, s-a scurs şi culoarea. Doar unii dintre ei reveneau la viaţă odată puşi în apă, înviorând încăperea pe parcursul scurtei vieţi ce le rămânea; Luchian ar fi vrut să le reţină frumuseţea pentru mai mult timp: “Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză”5. Mai târziu, în anii în care Luchian se bucura de tinereţea şi energia sa, dedicându-se artei, ferit de griji materiale, erau la modă bătăile cu flori ale protipendadei, pe Şoseaua Kiseleff. Luchian participa la acestea şi, deşi recunoştea că nu erau lipsite de farmec, risipa de flori care se făcea cu acest prilej i se părea o impietate. Foarte multe dintre florile aruncate spre doamnele frumoase ajungeau să fie strivite sub copitele cailor, sub roţile trăsurilor sau ale bicicletelor. Îndrăgind florile la fel ca în copilărie, putea cu greu îngădui o asemenea irosire de frumuseţe pentru satisfacerea unor capricii de lux. Luchian a iubit florile şi le-a pictat poate mai mult decât oricare alt pictor român, lăsându-se fermecat de coloritul lor, de delicateţea şi prospeţimea lor. Le aranja cu multă grijă, în vase de lut cu modele populare, în aranjamente simple, dar ale căror cromatici le studia îndelung. Garoafe, trandafiri, anemone, maci, dumitriţe şi imortele alcătuiesc o diversitate extraordinară de raporturi între culori, de ritmuri de linii şi forme. Stările pictorului sunt conţinute în dialogurile dintre culori, care se pot desfăşura în surdină sau pot fi răsunătoate prin contrastele lor, compoziţiile cu flori fiind un mijloc de comunicare al unui orizont de trăiri interioare. Sculptorul Oscar Han remarca: “Într-o natură moartă cu flori de Luchian retina impresionată de frumuseţea de culoare şi luminozitate a florilor, constată că aceste flori au expresivitatea unui sentiment omenesc: sînt triste, poartă uneori în frumuseţea lor o resemnare...”6 Picturile cu flori îl apropie pe Luchian de arta populară, nu numai prin trimiterea pe care o fac ulcelele în care sunt aşezate florile, ci prin ambianţa cromatică a tablourilor sale, inspirată din tonurile ceramicii smălţuite. Brunul fundalurilor, fără a încerca să creeze iluzia de spaţiu, are modulaţii ce amintesc de lutul din care sunt făcute vasele, iar subtilitatea nuanţelor de verde ale tijelor plantelor şi frunzelor, de la pal, la verde smarald, verde-gri şi verde închis, se regăsesc în modelele decorative ale olăriei populare. Există o profundă unitate materială în aceste picturi, care ilustrează, cu parcimonie în folosirea mijloacelor, o poveste despre natura ţinuturilor româneşti, felul în care este transfigurată aceasta în creativitatea populară şi armonia care există între pământuri, oameni şi obiectele lor şi elementul natural omniprezent. Realizat probabil în perioada 1902 – 1907, pastelul “Trandafiri” face parte dintr-o dimensiune specială a operei lui Luchian, unul dintre cei mai mari maeştri ai pastelului în arta românească. A lucrat în această tehnică de-a lungul întregii sale activităţi artistice, fiind atras de delicateţea culorilor, textura fină şi efectele de mare subtilitate pe care le putea obţine. Reliefate puternic pe un fundal brun cărămiziu vibrant, florile capătă în lumina difuză nuanţe diafane de ivoar, galben-roz şi roz pal şi roşu. Pulberea gingaşă a pastelului conferă o sugestie tactilă lucrării, reuşind să redea catifelarea petalelor de trandafir. Un pastel având acelaşi motiv, realizat între 1904 şi 1905, se află în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, în colecţia Băncii de Stat şi a fost reprodus în catalogul operei lui Ştefan Luchian realizat de Theodor Enescu în 2007. 1.Virgil Cioflec, “Vorbele unui pictor”, Calendarul Minervei, 1910 apud. Vasile Drăguţ, “Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p.21 2. Virgil Cioflec, “Vorbele unui pictor”, Calendarul Minervei, 1910 apud. Ionel Jianu, Petru Comarnescu, “Ştefan Luchian”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, p.107 3. Petru Comarnescu, “Ştefan Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1960, p. 200 4. Tudor Arghezi, 1914 apud Maria Benedict, “Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1962 5. Ştefan Luchian apud. Petru Comarnescu, “Ştefan Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1960, p. 17 6. Oscar Han apud. Georgeta Peleanu, Catalogul Expoziţiei “Florile în opera pictorului Ştefan Luchian”, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 1966

References

CEBUC, Alexandru, “Luchian”, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007 CIOFLEC, Virgil, “Luchian”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924 COMARNESCU, Petru, “Luchian”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955 COMARNESCU, Petru, “Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965 DRĂGUŢ, Vasile, “Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian şi spiritualul modern în pictura românească”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2000 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007 JIANU, Ionel, “Luchian”, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1947 LASSAIGNE, Jacques, “Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 OPRESCU, George, “Maeştrii picturii româneşti în secolul XIX: (Grigorescu, Andreescu, Luchian)”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947 PELEANU, Georgeta, OPREA, Petre, SCHOBEL, Doina, Catalogul Expoziţiei “Florile în opera pictorului Ştefan Luchian”, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 1966

Dimensions

width 35 cm, height 37 cm, custom 35x37

Description

pastel pe carton, semnat dreapta jos, cu negru, Luchian

ADDITIONAL INFORMATION

For clarifications regarding the bidding procedure, hammer price costs, guarantee, payment, and collection terms for the winning lot, we recommend carefully reading/re-reading the Bidding Regulations.

For additional information regarding the lot and the auction, please contact the Art Consultants Department.