81. Întoarcerea de la târg

Grigorescu nu a fost înțeles în timpul vieții, sau mai bine zis nu a fost îndeajuns de apreciat în măsura în care merita . La fel a pățit și Aman, care, alături de maestrul de la Câmpina, a adus arta românească la normele impuse în vestul Europei. Dacă pe întemeietorul școlii românești de pictură sfârșitul vieții îl găsea dezamăgit total de mediul aspru în care arta încerca să răzbată, pe Grigorescu la hrănit până în ultimile zile pofta de viață, dar și optimismul zilei de mâine. Cum altfel am putea să interpretăm evenimentele de la Expoziția Universală de la Paris de la 1900, când pictorului îi era rezervat un colț uitat, în pavilionul românesc. Dezgustul de moment îl făcea să se retragă onorabil, preferând o expoziție acasă, în țară, în sălile mari ale Ateneului, iar setea de artă îl făceau să revină an la rând în fața publicului, până în 1906, o dată cu ultima manifestare de gen. În același timp, singurul sprijin pe care l-a primit a venit mereu din direcția prietenilor, amicilor și iubitorilor de artă. Detașarea de mediul artistic oficial s-a concretizat și prin lipsa lui din rândul celor ce decideau soarta artei românești prin cabinete, expoziții sau manifestări oficiale. A rămas însă serios, pasional și dedicat singurului lucru care i-a conferit acea serenitate în fața destinului, pictura. Dacă acele prime două decenii în care a studiat și pictat în Franța au reprezentat perioada de propulsie a lui Grigorescu către titluri dintre cele mai măgulitoare, etapa următoare, petrecută din ce în ce mai mult în țară, și în special după 1890 la Câmpina, a surprins în integralitate maturitatea marelui artist. Chiar dacă cele două componente biografice sunt caracterizate prin cele mai specifice lucruri, individualizate, calitățile comune nu au lipsit din evoluția picturii. Elementul cel mai evident în ultimii ani, cel care a și definit acea etapă, lumina, cea mai calitativă valență a albului, ajungea să fie punctul de interes al pictorului încă din anii petrecuți la Barbizon. Paleta luminoasă avea să devină o instituție în sine, atât în momentele cele mai profunde ale picturii, prin efect, dar în special mai târziu, în acel manierism de o notorietate irefutabilă. În anii de căutări a expresiei artistice proprii, Grigorescu nu s-a putut desprinde de influenţa maeştrilor lucrului după natură, în special a lui Corot, Courbet şi Millet, în apropierea cărora se afla adesea. Maniera picturală lipsită de artificii a lui Millet şi subiectele rustice asupra cărora se oprea l-au atras de la început, Grigorescu simţind afinităţi artistice şi umane cu Millet. Tematica comuniunii omului cu natura, a ţăranului muncind pământul, tehnica contre-jour şi tratarea directă şi sobră a motivului au fost elementele pe care le-a asimilat şi pe care le-a dus mai departe, într-o cheie proprie. Viaţa ţăranului român şi-a găsit în opera lui Grigorescu elogierea, precum în cea a lui Millet, unde ţăranul francez devenea stâlpul unei epoci. Varianta românească pe care Grigorescu a reușit să o interpună subiectelor preluate a dus la conceperea unor motive dislocate din timp și spațiu, chiar dacă personajele puteau oricând să fie reintroduse fie în ruralitatea primordială, fie pe luncile și văile muntenești. Principalul efect atins de pictor a constat în evitarea scenei de gen în peisaj, tipologie picturală care o întâlnim în “peisajele” lui Aman. Tocmai această postură de întâietate pe care Grigorescu o oferă peisajului în fața schițării exacte a omului a condus la valorificarea de mai târziu a însuși subiectului uman. Țăranul, adus la rang de nobilitate plastică, nu a devenit doar expresie poetică a unui limbaj pictural avansat, ci a însumat toată calitățile intrinsece neamului românesc. Optând să se folosească de cele mai pure principii impresioniste, maestrul a pictat mereu în fața motivului și a negat apariția formală, exactă. Corectitudinea desenului, a formei și culorii, fixarea perspectivei și obiectivitatea ei, de toate acestea se înstrăinează voit, și propovăduiește o pictură afectivă, senzorială. “…Exact?...Ce înseamnează asta în artă? În sufletul tău e taina care dă vieață pânzei, nu în forma și culoarea exactă a lucrurilor. Acolo-i aerul, acolo-i mișcarea care nu pozează, acolo-i palpitarea caldă a liniilor de afară, prin care vorbește înțelesul din lăuntru”(din Alexandru Vlahuță, Viața pictorului N.I. Grigorescu, 1910). Mai mult, Grigorescu pare că a reușit să înțeleagă conceptul de observator, a cărui obiectivitate nu poate fi posibilă în orice moment al timpului. Astfel căuta să înțeleagă motivul, pe care îl analiza ore și zile la rând, și tot ceea ce constituia personajul sau grupul uman vizat:”…Ca să dai modelului tău mișcarea fundamental caracteristică, cea naturală, singura frumoasă, gândește-te la ce face neamul lui(a țăranului) de veacuri. În cadrul acelei îndeletniciri seculare vei găsi gestul adevărat, cu suflet cu tot”. Tot acest complex dezvoltat în jurul analizării țăranului român s-a tradus în multitudinea de ipostaze în care Grigorescu pictează, desenează și chiar trăiește. Casele singuratice, peisajul ce le înconjoară, țărăncuțele cu fuior sau cu turma, țăranul și carele lui, toate sunt pictate zi de zi, excesiv chiar, în căutarea acelei atmosfere, acelei stări sublime și eterne. În ceea ce privește ciclul tematic abordat, acesta se esențializează în faza de maturitate, progresiv chiar către perioada “albă”. Această esențializare a dus la remodelarea figurii țărănești, care, transpusă prin siluete emblematice dar neindividualizabile, a dus la crearea tabloului idilic al vieții de la sat. Apar astfel modelul tipic de frumusețe feminină, reprezentat în chipurile țărăncilor tinere și mereu vesele, modelul țăranului sau ciobanului, zvelt, ștrengar dar demn, sau tipologia muncii, prezentată mereu în fazele ei marginale, plecarea sau întoarcerea de la târg sau câmp. Dacă apelăm la întregul imaginar grigorescian observăm cum munca dispare, însă mereu e prezentat grupul uman, fie în care cu boi, fie în adevărate caravane spre sau dinspre locul efectiv al activității. Tocmai această extragere a acțiuni din discursul pictural caracterizează ciclul carelor cu boi, motiv ce se încarcă de lirismul tipic unei stări de suspendare temporală. Motivul drumului îl atrage pe Grigorescu în special în perspectiva specificității inițiale a întregii activități. Fără să renunțe la dezideratele plein-airiste, toate sursele de vizual sunt integrate peisajului, sau mai mult, naturii, drept deținătoare a cadrului compozițional. Așadar, în dezvoltarea plastică, rămân primordiale culoarea și lumina. Tratarea repetată a motivului reprezentat de carul cu boi, sau a celorlalte subiecte îndrăgite a condus la critici neapreciative, fiind considerat manierist. Dar însuși actul pictural deneagă în mare măsură această valență mai mult sau mai puțin negativă. “ Repetiția în artă?- vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, căci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai odată și numai dintr-un punct de vedere, crede că l-a văzut destul”, iată ce declara Grigorescu când era chestionat în această privință. În plus, întreaga sa perioadă de maturitate a fost caracterizată de o pictură dominată de sentiment. Astfel trăirea s-a refugiat în pensulație, atât de grăitoare în ultimii ani de creație. În special după 1890, anul în care Câmpina și împrejurimile devin principala sursă de vizual, Grigorescu a creat acel imaginar rustic, iar majoritatea peisajelor, cu sau fără prezență umană, sunt definite de tușa liberă, voiasă, ce nu trădează în nici o clipă mâna unuia ce se repetă inestetic. La o scrutare a întregii creații grigoresciene, cea relevantă perioadei și ciclului din care provine și “Întoarcerea de la târg”, putem lesne observa întâietatea unei anumite modalități de pictare. Acest tipism este imortalizat în sumedenia carelor cu boi care par că vin, desigur, din punctul de vedere al observatorului Grigorescu. Particularitatea motivului se conturează însă doar atunci când avem în fața ochilor și un peisaj în care caravana se depărtează de ochiul privitorului, respectiv al pictorului, așa cum se întâmplă și în lucrarea noastră. Chiar dacă pare prea mult dacă am încerca să analizăm din punct de vedere simbolist această notă distinctă, tipologia picturii lui Grigorescu ne-o cere. Aproape toate scenele care înfățișează și portretizează viața țăranului român sunt caracterizate, și deopotrivă pictate, într-un spirit mai mult decât optimist. Acea idealizare s-a concretizat prin prezentarea,fără cusur, a unui trai ușor, voios, chiar într-un spirit relaxat și vesel. Vicisitudinile vieții sunt excluse de Grigorescu, care alege mereu subiecte generalizate, adevărate, dar filtrate mereu prin propria-i viziune estetică, care, evident nu tolerează părțile urâte și grele ale existenței. Pornind de aici putem extrapola și concretiza că pictura motivului trecător( întocmai dar și figurativ) se încadrează într-o notă distinctă. Probabil că Grigorescu punea în discuția atemporalitatea subiectului, care astfel pictat, cădea pradă timpului- timpul îmbătrânește, urâțește și omoară. Raritatea temei pare să ne dea dreptate, și dacă luăm reper cea mai cuprinzătoare monografie Grigorescu, concepută de prietenul bun Vlahuță la doar 3 ani de la dispariția pictorului, vom descoperi doar alte două picturi în care ne este prezentat un car cu boi care se îndepărtează față de punctul de focus al operei. De altfel, în toată bibliografia dedicată lui Grigorescu nu există mai mult 10-15 astfel de abordări ale temei. În ceea ce privește stilul în care este pictat “Întoarcerea de târg”, pânza se încadrează în rândul celor mai valoroase care cu boi. Într-o pensulație liberă, Grigorescu pictează în tușe generoase, încărcate de tonalități dintre cele mai vii și expresive. Fluiditatea pastei conferă impresia de instantaneu, instanța fiind subjugată exclusiv culorii și pensulației. Peisajul este prezentat într-o lumină puternică de amiază, fapt relevat în special de pictarea eficace a registrului ceresc. Prospețimea și vivacitatea compoziției sunt atinse prin contrapunerea valorică a cerului, pictat în cele mai diafane acorduri de alb, cu registrul terestru, modelat în variațiuni de intensitate a unui verde crud. Luminozitatea este și ea menționată prin contrastul caloric dintre vegetația abundentă a unei veri târzii, cerul albicios și cadrul teros din centrul operei. Indiferent de modalitatea de prezentare, carul cu boi este una dintre cele mai reprezentative imagini pentru satul românesc impuse de Grigorescu şi totodată unul dintre cele mai cunoscute subiecte ale artei sale. (I.P.)

References

NICULESCU, Remus, “Grigorescu între clasicism şi romantism”, Studii şi cercetări de istoria artei, nr 3-4, Bucureşti, 1956 OPRESCU, George, NICULESCU, Remus, “N. Grigorescu. Anii de ucenicie”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956 OPRESCU, George, “Grigorescu şi Franţa, studiu asupra formaţiei spirituale şi artistice a pictorului”, Bucureşti, 1946 REAU, Louis,” L’art roumain, Larousse”, Paris, 1946 VLAHUŢĂ, Alexandru,” Pictorul Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, 1910 VOINESCU, Teodora, “Epoca de formaţie a lui Nicolae Grigorescu”, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1938 ZAMBACCIAN, K. H., “Pagini de artă”, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943

Dimensions

width 87 cm, custom 87x53,5

Description

ulei pe pânză, semnat stânga jos, cu roşu, Grigorescu

ADDITIONAL INFORMATION

For clarifications regarding the bidding procedure, hammer price costs, guarantee, payment, and collection terms for the winning lot, we recommend carefully reading/re-reading the Bidding Regulations.

For additional information regarding the lot and the auction, please contact the Art Consultants Department.