56. Evreul

Ştefan Luchian este, alături de Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu, unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de pictură. La graniţa dintre secolele XIX şi XX, Ştefan Luchian, receptiv la înnoirile artei europene, a fost unul dintre artiştii care s-au opus academismului şi artei de salon, îmbogăţind arta românească cu o pictură întemeiată pe tradiţiile şcolii româneşti, inspirată din viaţa şi arta ţăranului român. Susţinător al libertăţii şi independenţei artei, respingând sterilitatea artei oficiale, se înscria în direcţia unei arte realiste şi progresiste. Era considerat, încă din timpul vieţii, reprezentatul spiritului modern în artă şi cel a cărui operă deschidea o nouă perioadă în pictura românească. Întâlnirea cu Nicolae Grigorescu a constituit primul moment hotărâtor în formaţia artistică a lui Luchian, care spunea: „Tot ce ştiu am învăţat de la Grigorescu!”. Opera sa reprezenta un nou început în pictura românească, prin ruperea de tradiţia academică şi căutarea unei forme de expresie pentru propriile impresii vizuale, eliberate de orice constrângere. Luchian a găsit în opera înnoitoare a lui Grigorescu revelaţia adevăratei picturi, prin care a putut să îşi întărească propria vocaţie, caracterizată de înclinaţia către libertate şi spontaneitatea expresiei. Ducând mai departe lecţia înaintaşului său, a căutat să redea asecte grave ale realităţii româneşti, într-un stil caracterizat de forme simple şi culori strălucitoare, inspirat de arta populară. Arta lui Grigorescu, care participase la un moment de transformări profunde ale viziunii artistice, în perioada studiilor la Paris, conţinea o sinteză de elemente provenite din realismului Courbet şi de la impresionişti. Prin intermediul acesteia, Luchian a cunoscut o parte din cuceririle realismului şi ale picturii în aer liber. Ajuns el însuşi la Paris pentru studii, în 1891, în mijlocul unei perioade de efervescenţă artistică, a fost interesat atât de cei pe care îi apreciase Grigorescu, precum Corot şi Courbet, cât şi de impresionişti şi postimpresionişti printre care Manet, Cezanné, Gaugain şi Van Gogh. A rămas mereu ataşat de arta realistă şi şi-a exprimat distanţa faţă de ceea ce considera excesul artei impresioniste din ultima sa perioadă şi anume principiul diviziunii culorilor şi orice alte teorii care îndepărtau imaginea de realitate. Mai mult decât a asimila procedeele tehnice ale vremii, Luchian era preocupat să le folosească pentru a adânci adevărurile umane şi a desprinde înţelesurile sociale ale evenimentelor. Credea în arta „cu suflet şi conştiinţă”, iar pentru el, aceasta nu putea exista în absenţa dragostei pentru om şi pentru realitatea cuprinzătoare. L-au inspirat scenele din viaţa celor mulţi, care redau mişcările sufleteşti şi drama umană, din picturile lui Corot, Renoir, Daumier, Degas sau Toulouse-Lautrec. Conform principiilor sale artistice, artistul era dator nu doar să vadă şi să reproducă ceea ce vede, ci să descopere şi să cerceteze în profunzime adevărul sufletesc al celor pe care îi înfăţişa pictura, prin oglinda trăsăturilor lor. „Umanismul lui Luchian constă în convingerea că arta trebuie să mărturisească în orice clipă sufletul omului, sentimentul lui. Umanismul său, însă, nu înseamnă numai dragoste pentru om, ci şi înţelegere cât mai adâncă şi mai vie a suferinţelor şi a năzuinţelor umane, luptă pentru sprijinirea şi afirmarea dreptului la viaţă, a dreptului pe care îl are omul de a se bucura de valorile adevărate ale vieţii. Umanismul său, ca adevăratul umanism filosofic, implică aşadar dragostea întemeiată pe cunoaştere, întregirea reciprocă a cunoaşterii şi a dragostei. Poziţia sa este un reflex vădit al concepţiei umaniste pentru că el aduce omul în centrul artei sale, creând cele mai adânci portrete şi autoportrete din pictura noastră, cele mai pline de sensuri şi dătătoare de cunoaştere a omului şi conferind până şi priveliştilor şi florilor tâlcuri adânc umane...”1 Luchian picta oameni simpli înăuntru şi în afara Parisului, reluând predilecţia lui Grigorescu, care preferase să lucreze la Barbizon, în pădurea Fontainebleau sau pe malurile Senei, alegând ca personaje ţărani şi păstori. Se înscria prin tematica sa în direcţia pe care o adoptaseră artiştii mişcării independente, cu creaţia cărora Luchian era familiar. Expoziţiile „Artiştilor independenţi”, „Pictorilor celor umili”, ale „Societăţii naţionale de arte frumoase”, desprinse din Salonul Oficial sau ale „Salonului refuzaţilor” trebuie să-i fi lăsat o impresie puternică, din perspectiva motivelor care au apărut la început în opera sa: cerşetori, vagabonzi, spălătorese, florărese. Prin subiectele sale, alese din lumea celor umili, precum şi prin forma de expresie ce afirmă libertatea şi independenţa, arta sa se înrudeşte cu arta europeană contemporană, constituind o critică la adresa ordinii sociale. Mişcarea modernă susţinea rolul important al artistului în societate şi necesitatea actului său creator, iar Luchian şi-a asumat datoria de a înfăţişa în arta sa aspecte ale vieţii româneşti până atunci ignorate, abordând pe de o parte o atitudine critică faţă de nedreptăţi, iar pe de cealaltă parte, una îngăduitoare faţă de drama celor umili. Prin scenele din viaţa ţăranilor şi muncitorilor, Luchian îşi manifesta compasiunea pentru cei exploataţi şi transmitea totodată, mai departe, stigătul lor de revoltă, în opera sa conturându-se tot mai mult dimensiunea protestului social. Precum artiştii revoluţionari de la 1848, care îşi puseseră arta în slujba intereselor maselor, Luchian îşi mărturisise solidaritatea cu cauza populară. Mişcările muncitoreşti, grevele sau răscoala ţăranilor din 1907, reprimată crud, cu preţul a unsprezece mii de vieţi, au marcat creaţia sa din acea perioadă, care redă durerea abătută asupra oamenilor. Lucrări sale, precum compoziţia „La împărţitul porumbului” din 1905, acuarela „1907”, pastelul „Conac incendiat”, pânza „Dijmă în Moldova” sau sanguina „Sfârşit 1907” au inspirat, prin atitudinea fermă împotriva injustiţiilor sociale, alţi artişti tineri precum Ressu, Tonitza sau Iser. Luchian a fost primul în pictura românească care a înfăţişat, în pictura „La împărţitul porumbului”, un grup de oameni reprezentativi pentru ţărănime, care vorbea despre revolta ce mocnea şi prevestea conflictele de la 1907. Masa de oameni apărea compactă şi impunătoare, însufleţită de o voinţă comună, revendicând dreptatea cu îndârjire. Lucrarea de importanţă istorică a fost expusă la Tinerimea Artistică în 1906, de unde a fost cumpărată de Anastase Simu pentru a fi prezentată în muzeul său. Luchian cunoştea şi înţelegea viaţa oamenilor nevoiaşi. Crescuse în mahalaua Popa Soare, iar mai târziu locuise în locuinţe modeste, în preajma celor pe care i-a reprezentat adeseori: florărese, lăutari, muncitori şi cerşetori, care apăreau în lucrările sale simpli şi plini de demnitate. Suferinţele lor nu îi erau străine şi le putea transfera în pictură fără ostentaţie şi fără a se folosi de dispozitive artificiale de dramatizare. Nu căuta orginalitatea stilistică, ci vroia ca portretele să redea cât mai exact conţinutul lor lăuntric şi de aici diversitatea modurilor de expresie folosite: în unele picturi, formele sunt construite prin desen, în altele prin culoare, iar altele îşi dezvăluie structura desenului sub textura cromatică.2 Preocupat să redea traiul celor umili, Luchian se opreşte asupra unor aspecte din viaţa mahalalei şi a cartierelor din periferie, pentru a mărturisi condiţia de viaţă a oamenilor, afirmându-se ca pictor al peisajului urban. La începutul secolului, în pictura românească predomina interesul pentru peisajul rural, tematică instaurată de Grigorescu prin modelul său apreciat şi adoptat aproape în unanimitate. Asupra vieţii citadine se aplecaseră înainte şi alţii, precum Theodor Aman, Grigorescu în unele lucrări, Sava Henţia sau Szathmari, dar la Luchian, reprezentarea oraşului constituie o preocupare majoră. Viziunea sa asupra mediului urban a devenit un model pentru pictori mai tineri, care aveau să continuie în aceeaşi direcţie de observaţie şi contestare a ordinii sociale: Steriadi, Tonitza, Bunescu şi alţii. Viaţa oamenilor din sate l-a preocupat în egală măsură, însă a privit-o din perspectiva unui orăşan, fără a rivaliza cu opera grigoresciană, ce se impunea printr-o întelegere din interior a universului rural. Inspirat de aceasta, Luchian duce mai departe tematica ţărănească, prin viziunea sa critică şi opţiunea de a reliefa nu atât aspectele idilice ale acestei lumi, cât nedreptăţile şi suferinţele cu care se confruntă, punându-şi şi aici creaţia sub semnul protestului social. În unele picturi de început, influenţa grigoresciană se face remarcată în tipologiile şi ipostazele ţăranilor, dar într-un mod mai relevant, influenţa se manifestă la nivelul preocupării pentru acest mediu, lucrările sale luând naştere dintr-un sentiment autentic de compasiune pentru oameni şi o analiză profundă a situaţiei lor. Portretele de oameni nevoiaşi – florărese, spălătorese, vagabonzi şi muzicanţi, cerşetori, tăietori de lemne, lăcătuşi şi numeroşi copii – realizate în număr semnificativ, au valoarea de a reprezenta, fiecare, o categorie socială, alcătuind o galerie de tipuri umane pe care le cunoştea îndeaproape, alături de care a trăit şi ale căror suferinţe şi speranţe le-a ascultat mereu. Luchian pornea în reprezentare de la un sentiment dominant pe care îl dorea exprimat prin portret, de la care decurgeau mijloacele de expresie folosite. Iar această stare sufletească ce reprezintă de fapt nucleul lucrării, este o combinaţie între trăirile personajului şi fina lor receptare de către artist, prin care Luchian nu doar descrie starea de fapt a unui segment social, ci sugerează o atitudine faţă de acesta. El căuta să integreze personalitatea personajului, apropiindu-se înainte pentru a i-o descifra şi creând apoi formele plastice adaptate tonului ales al reprezentării. Portretele de copii şi evrei manifestă în mod deosebit grija profundă a lui Luchian pentru investigaţia psihologică. „În chipurile de evrei, pe care le-a pictat („Hahamul din Moineşti”, - în ulei, pastel şi desen – „Evreul” etc.), nu găsim accentul critic întâlnit în tablourile cu aceeaşi temă ale altor pictori, ci, dimpotrivă, o solidaritate umană ce îl înnobilează pe artist. În pastelul din 1909 bătrânul haham cu barba albă, cu privirea plecată, cu umerii gârboviţi, pare cufundat în gânduri. Este un înţelept care a cunoscut din plin amarnicele încercări ale vieţii. Şi Luchian îl pictează cu acea căldură, care îi defineşte întreaga operă. Fruntea largă, senină, uşor luminată în partea de sus, întreruptă de câteva fire negre de păr ce-i ies de sub tichie, uşoara înclinare smerită a capului, pleoapele umflate ce-i acoperă ochii, barba albă, puternic luminată, subliniată de gulerul alb al cămăşii, umerii puţin aduşi şi strânşi – toate aceste elemente exprimă concentrarea lăuntrică a unui bătrân, care, în ciuda adversităţilor, nu şi-a pierdut demnitatea umană. Cu câtă vervă, simpatie şi vioiciune e înfăţişat Evreul, în pastelul din 1909, lucrat tot la Moineşti. Ochii jucăuşi, rotunzi ca două bile, strălucesc de şiretenie şi isteţime. Nasul roşu, obrajii rumeni, barba albă, încâlcită în smocuri neregulate ce fug parcă în toate părţile, linia subţire a buzelor fixează personalitatea dinamică a acestui evreu descurcăreţ şi plin de haz, plăsmuit parcă din glumele înţelepte ale lui Cilibi Moise.3’’ Tot despre lucrarea „Evreul” vorbeşte şi Vasile Drăguţ, în monografia dedicată lui Luchian, remarcând că în „expresia bătrânului, cu faţa rumenă, e un amestec de bunătate şi voioşie. Ca şi altădată el se arată sensibil faţă de chipul omului simplu cu a cărui durere şi bucurie se înfrăţea de fiecare dată.”4 Anii dintre 1905 şi 1910 sunt consideraţi perioada culminantă a creaţiei sale artistice5, când pictează mai cu seamă portrete şi compoziţii în care îşi arată solidaritatea faţă de cei ce suferă, renunţând la a mai reprezenta oameni cunoscuţi sau cu faimă. În 1909, petrece vara în micul târg de la Moineşti, unde realizează pastelul „Evreul”, precum şi alte portrete şi peisaje în care se evidenţiază o purificare a stilului său, care parcurgea drumul de la „specific la generic”6. Theodor Enescu remarca picturalitatea absolută a operelor acestei perioade, care îl apropie de stilul lui Cézanne din ultimele sale portretele de oameni simpli. Încă din vara precedentă, petrecută la Brebu, Luchian îşi desăvârşise tehnica pastelului, lucrând peisaje conside- rate „culmi ale geniului”7, care l-au recomandat drept unul dintre cei mai mari pictori în pastel ai lumii. ”Tot la Moinești, a căutat să adâncească figurile caracteristice ale unor evrei. I-au rămas la inimă mai ales doi oameni foarte deosebiți unul de altul, deopotrivă încercați de viață. Cu greu i-a făcut să pozeze. Portretul cere răbdare din partea pictorului și încredere din partea modelului. Unul îi era vecin. S-a interesat de plăcile ce le punea Luchian, seara, după lucru, la gramofonul adus de la București. [...] Într-o seară, a pus plăci cu vestiți cantori de la Viena, Cracovia și Lemberg și evreul cel bătrânel a venit în cerdac să le asculte. Așa s-au împrietenit. L-a înfățișat în pastel, cu ochii de viezure, viu, blând și iscoditor. Avea barbă în râuri și smocuri mătăsoase, albe ca neaua. S-a străduit să-l interiorizeze. Bătrânelul iubea lumea, avea priviri iscoditoare, scormonind parcă înțelesul faptelor și întâmplărilor. Era viu și hazos.’’ Petru Comarnescu, ‘‘Ștefan Luchian, Ed. tineretului, 1960, pp. 217 - 218

References

CIOFLEC, Virgil, “Luchian”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924 COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955 COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965 DRĂGUŢ , Vasile, „Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian şi spiritualul modern în pictura românească”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2000 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007 JIANU, Ionel, „Luchian”, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1947 LASSAIGNE, Jacques, „Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 OPRESCU, George, “Maeştrii picturii româneşti în secolul XIX: (Grigorescu, Andreescu, Luchian)”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947 1 Ionel Jianu, Petru Comarnescu, „Ştefan Luchian”, Ed. de stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, p. 109 2 Vasile Drăguţ, „Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 50 3 Ionel Jianu, Petru Comarnescu, „Ştefan Luchian”, Ed. de stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, p. 122 4 Vasile Drăguţ, „Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 64 5 Petru Comarnescu, „Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 222 6 Theodor Enescu, “Ştefan Luchian şi spiritualul modern în pictura românească”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2000, p. 228 7 Vasile Drăguţ, „Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 59

Dimensions

width 35 cm, custom 35x44,5

Description

pastel pe carton, semnat dreapta jos, cu negru, Luchian

Research information

Proveniență: Executat la Moinești în 1909. 1924 - figurează în colecția doamnei I. Nicolau, sub titlul Cap de ovreiu (Virgil Cioflec, Luchian, Cultura Națională, 1924) 1939 - figurează în colecția doamnei doctor Margareta Căciulă și participă la Expoziția Retrospectivă Luchian, 4 - 31 martie 1939, Academia Română, București 1973 - achiziționată în colecția Gerda și Ludovic Spiess

Lucrarea este reprodusă în: Virgil Cioflec, Luchian, Cultura Națională, 1924, p. 115 Ionel Jianu, Luchian, Ed Căminul Artei, 1947, cat. 31 Ionel Jianu, Petru Comarnescu, Ștefan Luchian, Editura de Stat pentru literatură și artă, 1956, pag. 125, cat. 89

ADDITIONAL INFORMATION

For clarifications regarding the bidding procedure, hammer price costs, guarantee, payment, and collection terms for the winning lot, we recommend carefully reading/re-reading the Bidding Regulations.

For additional information regarding the lot and the auction, please contact the Art Consultants Department.