Supranumit ”un Pollock neo-bizantin”, Ștefan Râmniceanu își va concentra o parte din imaginarul său creativ asupra unei serii prin care reiterează constant condiția umană. Personajul recurent, devenit laitmotiv al operei sale, va căpăta diverse identități și va deveni reprezentativ, succesiv, pentru diverse categorii sociale. Artistul va utiliza materiale diferite pentru a pune în evidență anumite trăsături specifice personalității pe care o desemnează prin titluri specifice: pictură, colaj, metal, tuș, fotografie, lemn, fier-beton, catifea ș.a. Arta apare, în concepția lui Ștefan Râmniceanu, drept o matrice a identității unui popor în care valorifică preponderent picturi dedicate credinței și vindecării omului. Alchimia diversă a cuprului, asupra căruia intervine cu acid, foc ori alte substanțe menite să-i schimbe particularitățile obișnuite va contribui la exaltarea materiei și la potențarea revelatorie a acesteia. Parcurgându-i opera, vom identifica interesul lui Ștefan Râmniceanu pentru Modigliani, Van Gogh ori Pollock. Putem remarca, de asemenea, faptul că timpul petrecut în preajma lui Nicolae Steinhardt se va materializa în transpunerea în motive plastice a învățăturilor privind tainele și spiritualitatea care exaltează spațiul autohton.