”Cel mai mare artist pe care l-a avut țara”, după cum aprecia Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu se afirmă, în arta autohtonă, în postura de pictor al naturii. Preia specificul național atât în alegerea motivului, cât și în maniera de interpretare a acestuia. Pictează în plein-air și transcrie, în stilul caracteristic, geografia peisajelor prin care se perindă. Ghidat de nevoia de cunoaștere, va ajunge pe meleagurile franceze în jurul anului 1879, atunci când va prelua, inevitabil, un crescendo luminos în detrimentul disciplinei metodice utilizate anterior. La Barbizon, pe Andreescu îl vor preocupa marginile de pădure, dar și interioarele ori micile așezări rurale. Printre solemnitatea copacilor înalți, redați cu trunchiurile lor puternice și monumentalele coroane verzi, vom distinge, aievea, siluete umane sugerate ușor prin câteva tușe specifice. Fie că sunt mesteceni, meri sau stejari, arborii vor deveni un laitmotiv preferat al artistului, care va integra natura în fiecare dintre pânzele sale. De la București, Buzău și Barbizon, Ioan Andreescu va asimila cunoștințele necesare pentru a atinge apogeul în creația sa. Își desăvârșește tehnica în țară și ajunge în boemia franceză drept un artist deja format. Va continua totuși să preia, treptat, idei și principii de la maeștrii consacrați precum Corot, Millet, Courbet sau Renoir. Deși se stinge prematur, în plin avânt al creației, la doar 32 de ani, va continua să fie elogiat și apreciat, în anul 1948 fiind ales chiar membru de onoare post-mortem al Academiei Române.