103. Car cu boi

“Nicolae Grigorescu reprezintă cea mai valoroasă contribuţie a românilor la marea artă europeană de la sfârşitul secolului al XIX-lea.” (George Oprescu) O biografie fascinantă Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru, în sudul Carpaţilor Meridionali. În 1848 îl găsim ucenic în atelierul lui Anton Chladek, pictor şi miniaturist ceh de notorietate în Valahia, cunoscut pentru portretele sale oficiale. În 1853 pictează icoane şi fresce pentru mai multe biserici, iar în 1858 decorează în frescă mănăstirea Agapia. 1861 este anul în care atrage atenţia lui Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, cel care îi va obţine o bursă de studii în Franţa, pe o perioadă de cinci ani. În 1862 intră în atelierului lui Charles Gleyre şi este admis la École de Beaux-Arts, în atelierul lui Sébastien Cornu. În august se întoarce la Bucureşti. Anul următor, în iulie, îl găsim la Barbizon. În vara anului 1864 revine în Bucureşti, după care în toamnă, pleacă din nou spre Barbizon. În 1865 şi 1866 se mută între Paris şi Barbizon, rămânând în Franţa după 1 octombrie, dată la care bursa sa ia sfârşit. În 1867 prezintă 7 tablouri la Expoziţia Universală de la Paris, iar în mai se întoarce în România. Anul următor, Napoleon al III-lea cumpără din expoziţia deschisă la hotelul Siron de Barbizon, lucrarea “Flori de măr”, iar alte două lucrări sunt expuse la Salonul din Paris. În 1869 expune din nou la Salon, iar în mai îl găsim la Bucureşti, unde începe să fie cunos­cut şi apreciat în unele cercuri de intelectuali. În 1870 expune în vitrina magazinului de muzică Alex Gebauer, iar în vară prezintă, timp de o lună, 26 de pânze la Expoziţia Artiştilor în Viaţă din Bucureşti. Anul următor călătoreşte pe Valea Prahovei. În 1872 expune alte două pânze în vitrina Gebauer şi se alătură “Societăţii Amicilor Belelor-Arte”, a cărei primă expoziţie, deschisă în ianuarie 1873, prezintă 146 de lucrări de-ale lui Grigorescu, cele mai multe pictate la Barbizon, alături de numeroase lucrări ale şcolilor europene. În acelaşi an porneşte într-o lungă călătorie în Italia şi participă la Expoziţia Universală de la Viena cu patru pânze. Iarna anului 1874 o petrece la Roma, iar în aprilie vizitează Napoli şi Pompei, întorcându-se în România prin Atena şi Constantinopole. Participă cu lucrări la cea de-a treia expoziţie a “Societăţii Amicilor Belelor-Arte” din 1876, unde expune picturi din Barbizon şi Italia. Vara o petrece mai întâi lucrând la Câmpina, după care pleacă la Paris, unde închiriază un atelier în aceeaşi clădire cu doctorul Bellu. Călătoreşte la Vitré şi realizează prima serie de peisaje bretone. Între 1877 şi 1878, Grigorescu este unul dintre reporterii artistici care însoţesc trupele româneşti în războiul ruso-turc. În această perioadă execută sute de desene şi câteva studii în ulei, în 1878 expunând la Gebauer pânze inspirate din război. Anul următor se află din nou la Paris, iar vara pictează la Barbizon. În 1880 expune la Salonul din Paris lucrarea “Evreul cu gâsca”, iar la Barbizon îl întâlneşte pe Ion Andreescu şi îi realizează portretul. Sfârşitul anului în găseşte din nou în România. În luna mai a anului următor organizează o expoziţie personală la Bucureşti, atacată de criticii conservatori şi apreciată de generaţia tânără şi participă cu câteva opere la Expoziţia Artiştilor în Viaţă. Expune la Salonul de la Paris din 1882 pictura “Un colţ din atelierul meu”, următorii doi ani pictând la Paris, Brolle şi Vitré. În 1885 organizează o expoziţie personală cu 47 de lucrări, dintre care desene şi pânze inspirate din războiul la care participase, într-una din sălile societăţii artistice şi literare “Club Intim” din Bucureşti. Un an mai târziu are loc o nouă expoziţie, cu 18 lucrări, din nou la “Intim Club”. Anul 1886 marchează şi debutul afecţiunii sale de vedere. În 1887 organizează o expoziţie personală la Paris, în sala Martinet din Boulevard des Italiens, care se bucură de ecouri favorabile în presa pariziană. Expune pânze realizate în România, la Vitré şi pe lângă Fontainebleau. În acelaşi an, deschide o expoziţie în Bucureşti cu 220 de lucrări, printre care şi unele prezente la Martinet. Vara pictează la Câmpina şi la Posada, unde va reveni şi anii următori. Vederea sa slăbeşte, acest an marcând începutul perioa­dei albe în opera sa. Mai multe luni ale anului 1888 le petrece în capitala Franţei, făcând parte din comisia de selecţie a operelor ce aveau să fie prezentate la Expoziţia Universală din Paris, iar un an mai târziu expune în cadrul acesteia 19 pânze. Călătoreşte la Cassis şi Avignon, iar în toamnă se reîntoarce la Bucureşti. În 1890 o cunoaşte pe Maria Danciu, cea care va deveni mama fiului său Gheorghe. Vara se stabileşte la Câmpina, unde cumpără o casă şi un atelier, păstrându-le în acelaşi timp pe cele din Bucureşti şi Paris. În 1891 deschide o expoziţie personală la Ateneul Român, unde prezintă mai multe tablouri realizate în Franţa. În următorii doi ani îl găsim în Paris şi la Viena, unde călătoreşte cu prietenul său Ritter, iar în 1894 pictează la Câmpina. Expune 150 de pânze într-o personală pe care o organizează la Ateneu în 1895, în acelaşi an participând cu două pânze la Expoziţia Artiştilor în Viaţă. Anul următor lucrează la Câmpina şi este ales membru în comisia de redacţie a revistei bucureştene “Literatura şi Arta Română”. Anul 1897 marchează deschiderea unei expoziţii retrospective la Ateneu, care prezintă 230 de lucrări. Călătoreşte la Paris şi apoi la Martigues cu prietenul său Laforce. Este ales membru de onoare al societăţii moderniste Ileana, fondată de un grup de artişti tineri ce se declarau împotriva academismului. Tot în 1898, refuză funcţia de director al Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Un an mai târziu, este numit membru de onoare al Academiei Române. În ianuarie 1900 se deschide o expoziţie personală cu 180 de lucrări la Ateneu, urmată de o alta în decembrie, în acelaşi loc. Expoziţia din 1902 prezintă 319 tablouri, cele mai multe fiind peisaje realizate în ţară. În 1903 participă cu lucrări la prima expoziţie a Tinerimii Artistice, societate artistică românească cu tendinţe secesioniste, iar în 1904 are loc o nouă expoziţie personală la Ateneu, cu 240 de lucrări. Societatea filantropică Tibişoiul organizează în acelaşi an, la Teatrul Naţional, un spectacol de tableaux vivants după operele lui Grigorescu. În verile acestor ani pictează la Agapia şi la Văratec. În 1906 are loc ultima sa expoziţie personală, o retrospectivă ce prezintă 109 de tablouri. Grigorescu s-a ocupat personal de amenajarea sălii dedicate creaţiei sale în “Palatul Artelor” din cadrul Expoziţiei Generale Române, organizate la Bucureşti cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la venirea pe tron a lui Carol I. Se stinge din viaţă pe 21 iulie 1907, lăsând prin testament 50.000 de lei Ministerului Instrucţiunii Publice pentru crearea a două burse de studiu pentru pictură în străinătate. Formarea artistică la Barbizon Grigorescu primeşte în 1861 bursa promisă de Mihail Kogălniceanu şi porneşte spre Paris, pe Dunăre. În martie anul următor este primit, prin concurs, la École des Beaux-Arts, unde este înscris până în septembrie 1863, însă rămâne în Franţa, cu excepţia câtorva călătorii, până în 1869, dată la care se stabileşte la Bucureşti. Perioada petrecută în Franţa a influenţat în mod fundamental orientarea sa artistică, sejurul la Barbizon având rolul unei şcoli pentru Grigorescu, ale cărei lecţii aveau să se regăsească, mai mult sau mai puţin, în întreaga sa operă. La Paris cunoaşte alţi artişti români veniţi pentru completarea studiilor sau stabiliţi acolo şi se împrieteneşte cu Constantin Stăncescu, elev al lui Tăttărescu, care îl familiarizează cu oraşul. Acesta îl convinge să se înscrie la cursurile pregătitoare ale lui Charles Gleyre, (pe care le-a urmat până în 1862), când a fost admis la École des Beaux-Arts. În atelierul lui Gleyre, preluat de la Delaroche şi prestigios pentru stilul neogrec, a fost coleg, printre alţii, cu Auguste Renoir. Frecventează apoi atelierul lui Sébastien Cornu, reputat pictor de subiecte religioase şi istorice, realizate în spiritul unui clasicism academic. Acolo îi cunoaşte pe Charles de Laforce, Emmanuel Lansyer şi Alphonse Fournier, care îi devin prieteni. Până în vara anului 1863, continuă să studieze cu Cornu, dar profită mai mult de arta pe care o ofereau muzeele pariziene, pe care le vizitează deseori şi unde realizează copii după opere celebre ale lui Prud’hon, Géricault, Rubens, Rembrandt, Giorgione şi Salvador Rosa. Aceste opţiuni relevă oscilarea lui Grigorescu între două extreme, una de factură clasică, iar cealaltă romantică1, semnificativă fiind copia pe care o execută după “Dreptatea şi Răzbunarea Divină urmărind Crima” a lui Prud’hon, pictor apreciat pentru stilul său neoclasic graţios. Charles de Laforce i-a fost cel mai apropiat prieten, alături de care şi-a însuşit noile principii despre viaţă, meseria de pictor şi exerciţiul picturii în plein-air, acesta reprezentând pe tot parcursul vieţii, un reper uman şi profesional pentru Grigorescu în spaţiul parizian2. Amândoi au făcut parte din grupul de artişti care au frecventat satele învecinate pădurii Fontainebleau, iar în perioada 1876-1892, cafeneaua pensiunii Laveur din Cartierul Latin, în Paris. Acolo, Laforce l-a pus probabil în legătură pe Grigorescu cu doctorul Brocq, oftalmolog renumit, care i-a oferit consultaţii timp de douăzeci de ani. Mediul artistic parizian al perioadei era marcat de dezbateri ideologice în jurul abandonării ierarhiei genurilor şi a eliminării supremaţiei temelor istorice şi religioase, care au dus la dezvoltarea peisajului ca gen autonom. Încă din jurul anului 1850 critica de artă semnalase creşterea importanţei peisajului şi vorbea des­pre viziunea realistă sau naturalistă a unora dintre artiştii contemporani, precum Millet, Corot sau Courbet, care s-au remarcat prin preocuparea constantă pentru redarea naturii, a cerului şi a ţăranilor lucrând câmpul3. Un an după sosirea lui Grigorescu la Paris, Manet avea să picteze “Dejunul pe iarbă”, tablou care a provocat o mare agitaţie în mediul artistic al capitalei, ducând la crearea Salonului Refuzaţilor. În vara primului an al lui Grigorescu la Paris, 1862, ajunge la Barbizion, precum o dovedeşte o schiţă datată în acel an. Cu prilejul participării la celebrul “Concurs al copacului”, pleacă într-o excursie de studiu în pădurea Fontainebleau, unde întâlneşte grupul de artişti stabiliţi acolo şi descoperă că lecţiile învăţate acolo îi sunt mai utile decât cele de la academie. Printre cei care îi vor influenţa hotărâtor concepţia artistică sunt Corot, Diaz de la Peña, Dupré, Decamps, Daubigny, Charles Jacque, Huet, Millet, Troyon şi Rousseau, cunoscuţi drept “grupul pictorilor de la Barbizon”4. Va reveni regulat în satul de lângă Fontainebleau până în 1870, o fotografie de grup din 1869 arătându-l pe Grigorescu printre artiştii stabiliţi acolo. Lipseşte o perioadă, când, îndrăgostit de una dintre fiicele lui Millet, rămâne şi lucrează în Paris. Pădurea de la Fontainebleau atrăgea pictori care îşi stabileau atelierele pe timp de vară în satul Barbizon, exemplu preluat şi în alte locuri din Europa, unde aveau să se formeze colonii de artişti. Încă din 1817, în urma deschiderii unui concurs de peisaj istoric, studenţii de la École des Beaux-Arts au început să practice observaţia directă asupra naturii şi pictura în plein-air, căutând locuri pitoreşti în pădurile din jurul Parisului. Barbizon, un cătun de tăietori de lemne, se afla la marginea pădurii Fontainebleau, atrăgând artişti veniţi pentru diversitatea motivelor pe care le puteau întâlni în apropiere: locuri sălbatice, pădurea de stejari, lanurile de iarbă înaltă, zone cu stâncărie, bălţile, poienile sau câmpurile lucrate de ţărani. Până în 1848, locul a devenit cunoscut de tineri artişti din toată Europa şi chiar din Statele Unite şi Rusia, care stăteau la Barbizon din primăvară până toamna târziu. În iulie 1863 părăseşte definitiv cursurile şcolii de arte pariziene, pentru a se alătura pictorilor ce se opuneau normelor academice şi căutau înnoirea artei. Până în 1864, an care marchează o pauză în şederea sa la Barbizon, când se întoarce în ţară, Grigorescu realizează peisaje în care se pot recunoaşte lecţiile învăţate de la Théodore Rousseau, Dupré sau Daubigny: predilecţia pentru lumina de asfinţit, preferinţa pentru perioada dintre vară şi toamnă, pentru genul de peisaj cu figuri umane, natura idilică şi raportul armonios dintre aceasta şi om. Revine în toamna aceluiaşi an, cu opţiuni estetice mai bine formulate, după ce lucrase numeroase studii realiste în timpul vizitei în ţară. În 1866, anul în care bursa sa ia sfârşit, revine în ţară în lunile de vară şi pictează la Dragoslavele şi la Rucăr, după obiceiul deprins din Franţa al lucrului în plein-air, peisaje şi portrete de ţărani. Întors la Paris, unde va rămâne pentru următorii doi ani, dă curs invitaţiei de a participa la expoziţia artiştilor de la Barbizon, organizată într-un pavilion de vânătoare. Cu această ocazie, Napoleon al III-lea, susţinător devotat al românilor, îi cumpără o lucrare, “Vas cu flori” şi, din alte surse, un “Cap de fată” sau o “Ramură de copac”, pentru colecţia sa privată. Evenimentul a fost remarcat de presa românească, care nu a întârziat să scrie despre Grigorescu. Tot în 1868, Grigorescu participă pentru prima dată la Salonul de la Paris, cu o lucrare intitulată “Jeune bohémienne”, eveniment ce echivalează cu recunoaşterea sa internaţională. Urmează numeroase prezenţe la Saloanele şi Expoziţiile Universale de la Paris, Grigorescu câştigând tot mai mult aprecierea publicului şi atenţia colecţionarilor. Perioada Barbizon, dintre anii 1862 şi 1868, este una hotărâtoare în formarea artistică a lui Grigorescu, care a fost deschis către cuceririle impresioniste în pictură şi a preferat pădurea de la Fontainebleau şi lecţiile pictorilor de la Barbizon în locul Academiei din Paris. Aspecte carac­teristice şcolii de la Barbizon s-au păstrat în opera sa, precum peisajele realizate în nuanţe luminoase, personajele integrate pictural în peisaj, preferinţa pentru instantaneu şi schiţă sau opţiunea pentru tuşele rapide, manifestându-se mai mult sau mai puţin limpede în întreaga sa creaţie. Apropierea de Impresionism În vizitele făcute doctorului George Bellu, la locuinţa acestuia din Paris, Grigorescu cunoaşte artiştii impresionişti, ale căror expoziţii le frecventa, interesându-se de lucrările lor. Întreprinde mai multe călătorii, în Normandia şi Bretania, pe urmele acestora, fiind inspirat mai ales de Monet şi Daubigny, care deţineau ateliere transportabile. Întors în România, îşi amenajează o căruţă cu copertină, trasă de cai, cu toate lucrurile necesare dintr-un atelier şi rezerve pentru câteva zile, cu care călătoreşte prin ţară. În 1876, anul celei de-a doua expoziţii a impresioniştilor, se întoarce în Paris şi închiriază un atelier în aceeaşi clădire cu doctorul Bellu. Are ocazia de a vedea în colecţia acestuia lucrări semnate de Boucher, Fragonard, Delacroix, Renoir, Morisot şi Monet, ale cărui pânze începuse să le achiziţioneze în acea perioadă. Ajunge la Vitré şi Dinan, în Bretania, unde renunţă complet la clarobscur, pictând primele peisaje ale micilor oraşe medievale cu tuşe dinamice, fragmentate, şi efecte de lumină puternice. Grigorescu este nevoit să se întoarcă în ţară odată cu declanşarea războiului dintre Rusia şi Turcia, în 1877, an în care la Salonul oficial este prezentată pictura sa “Evreu din Moldova”, împrumutată din colecţia lui George Bellu. La recomandarea prietenului său, Carol Davilla, Grigorescu pleacă pe front, însoţind trupele româneşti, ca reporter artistic, unde realizează numeroase caiete cu schiţe. De o importanţă deosebită în opera sa, desenele realizate pe front se remarcă prin sintetismul lor, prin uşurinţa şi fluiditatea liniilor, impresia de instantaneu şi puterea evocatoare. Cea de-a doua perioadă franceză a lui Grigorescu este considerată de către unii critici ca fiind cea cuprinsă între 1880 şi 1886, perioadă cuprinsă în faza maturităţii sale artistice. Lumina capătă o nouă însemnătate, fiind sursa contrastelor şi a semitonurilor, iar nuanţelor le sunt atribuite valori spirituale5. Foloseşte tonuri puternice de culoare, tuşe luminoase aplicate rapid cu pensula sau cuţitul într-o pastă densă şi strălucitoare, care formează pete cromatice, caracteristice pentru noua sa manieră picturală. A rămas întotdeauna fidel unei viziuni realiste, de felul celei a lui Manet, deşi a fost întotdeauna aproape de grupul impresioniştilor, urmărindu-le direcţia. Cu pictorii de la Barbizon a împărtăşit viziunea naturii interpretate realist, însă în cheie poetică, înţelegând să preia de la aceştia doar acele elemente care se potriveau temperamentului şi viziunii sale. Între 1881 şi 1894 închiriază un atelier în Paris, iar de acolo călătoreşte în Bretania, în special la Vitré, în Cassis şi Martigues, unul dintre motive fiind sănătatea sa. Din 1886 începe să sufere de o boală de ochi şi este îngrijit de profesorul Louis Brocq, de care îl va lega o îndelungată prietenie şi căruia Grigorescu îi va dărui mai multe pânze, care se află astăzi în Muzeul de Artă din Agen. După 1880, lumina se impune în pictura lui Grigorescu, care chiar dacă nu adoptă în mod absolut reţeta impresionistă, utilizează tonuri puternice şi elimină aproape total umbrele, tuşele devin energice, iar culoarea densă. În această perioadă călătoreşte deseori în Franţa şi realizează peisaje în Bretania, la Vitré, Brolle sau Dinan, apropiindu-se cel mai mult de impresionism ca stil pictural: tehnica sa este bazată în principal pe tuşe scurte, aplicate energic cu o pensulă lată, prin care reuşeşte să redea lumina tranzitorie, căutând efecte atmosferice. Contururile subiectelor se dizolvă în aer, norii transparenţi se suprapun, depărtările se pierd în ceaţă. “Este un impresionism temperat prin greutatea formelor, prin tonalităţi multiple de gri ce conferă consistenţă pastei, astfel că lumina, cernută printre norii agitaţi, devine factorul principal.6” În jurul anului 1885 primeşte critici constante la adesa stilului său şi a “scăpărilor” impresioniste, manifestate în libertatea tuşelor, efectele de lumină şi dominanta cromatică unică, reproşându-i-se, de asemenea, apropierea de manierele lui Corot, Rousseau sau Courbet7. Grigorescu a refuzat însă întotdeauna eticheta unei şcoli şi se recomanda ca pictor al naturii ţării sale şi al exemplelor admirabile ale peisagiştilor francezi. În ceea ce priveşte partea de grafică a operei sale, Grigorescu se înscrie printre marii desenatori impresionişti ai vremii, reprezentative fiind desenele şi schiţele realizate în timpul Războiului de Independenţă, care, prin mijloace puţine, captează clipa, redau mişcarea şi tranzitoriu şi accentuează lumina. Natura şi omul în opera lui Grigorescu “Grigorescu pictor al naturii” a fost titlul pe care l-a purtat ultima expoziţie retrospectivă deschisă la Muzeul Naţional de Artă al României în 2007, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la moartea artistului. Expoziţia a pus în evidenţă partea creaţiei grigoresciene datorate contactului cu natura, o dimensiune esenţială a operei sale, reprezentată printr-o selecţie de 230 de peisaje. A fost subliniată atunci activitatea de peisagist al lui Grigorescu, domeniu în care a excelat şi prin care a constituit primul moment de sincronizare a artei româneşti cu direcţiile moderne ale artei europene a secolului al XIX-lea. După un debut ca pictor de biserici, “când înscrie pictura postbizantină pe coordonatele unui neoclasicism marcat de modelele Renaşterii”8, Grigorescu găseşte modelul cel mai potrivit temperamentului său în activitatea maeştrilor de la Barbizon, de la care preia procedeele studiului după natură. Asimilează într-o manieră proprie realismul şi descoperirile impresioniştilor, devenind primul pictor român cu o preocupare constantă în zona peisajului, în perioada disputelor din mediul artistic parizian privind autonomizarea sa ca gen de pictură. Peisajele pastorale ale lui Grigorescu au o importanţă deosebită în istoria picturii româneşti, prin valoarea lor de a fi deschis drumul modernităţii, precum şi aceea de a fi stat drept exemplu pentru numeroşi artişti tineri. În anii de căutări a expresiei artistice proprii, Grigorescu nu s-a putut desprinde de influenţa maeştrilor lucrului după natură, în special a lui Corot, Courbet şi Millet, în apropierea cărora se afla adesea. Maniera picturală lipsită de artificii a lui Millet şi subiectele rustice asupra cărora se oprea l-au atras de la început, Grigorescu simţind afinităţi artistice şi umane cu Millet. Tematica comuniunii omului cu natura, a ţăranului muncind pământul, tehnica contre-jour şi tratarea directă şi sobră a motivului au fost elementele pe care le-a asimilat şi pe care le-a dus mai departe, într-o cheie proprie. Viaţa ţăranului român şi-a găsit în opera lui Grigorescu elogierea, precum în cea a lui Millet, ţăranul francez devenea eroul unei epopei, într-o viziune aproape mistică9. Întors în ţară, a căutat să reprezinte aceleaşi tipuri de subiecte asupra cărora se opreau artiştii Școlii de la Barbizon sau impresioniştii, în varianta lor românească. Continuându-şi obiceiul lucrului în plein-air, a pictat peisaje cu personaje integrate în natură, redând atmosfera tipică a satului muntenesc, în lumina sa caracteristică. Preluând componenta poetică a subiectului de la artiştii de la Barbizon, Grigorescu a fost atras în special de un anumit tip de peisaj natural şi uman, de zonele de deal ale Munteniei şi de oamenii locului, dar mai ales de raporturile dintre aceştia şi natura în care trăiesc, pe care le-a redat într-o perspectivă romantică. A ilustrat relieful blând în anumite momente ale zilei şi a preferat anotimpurile calde, în special amiază de vară toridă, când formele se topesc sub soarele puternic, în atmosfera rarefiată. Unele picturi executate în plein-air poartă titluri ce fac referire la momentul în care au fost realizate, precum “Întoarcerea acasă spre seară” sau “Car cu boi, la nămiazi”, o practică preluată de la impresionişti. Pânzele prezentate la Saloanele din Paris din anii 1868 şi 1869 prezentau subiecte preluate din rândul comunităţilor de ţigani, populaţie exotică pentru publicul francez, pe care o mai putuse vedea în lucrările pictorului austriac Pettenkofen, specializat în această temă. Grigorescu îşi alegea subiectele prin prisma preferinţelor sale personale, însă nu poate fi ignorată abilitatea comercială a opţiunii sale10. În imagi­nile cu ţărani români se recunoaşte aceeaşi adecvare a artistului la gustul publicului din ţară. În satul românesc, personajele luate din rândul ţăranilor erau alese în aspectele lor cele mai caracteristice pentru regiunea în care locuiau, evitând tot mai mult imaginile suferinţei, ale mizeriei, bolii sau bătrâneţii. Dacă acestea mai apăreau uneori în opera sa de început, tind să dispară în etapa de maturitate, Grigorescu optând mai degrabă pentru aspectele idilice ale vieţii de la ţară. Viziunea sentimentală asupra lumii devine dominantă în arta sa, în care apar ciobani tineri, ţărănci zâmbitoare, scene liniştite de sat şi vitele albe calme, creând o imagine bucolică asupra vieţii rurale româneşti. Această perspectivă dezirabilă a României, din afară, precum şi productivitatea sa impresionantă s-au aflat printre argumentele care l-au recomandat pe Grigorescu ca pictor naţional, semnificativ fiind şi faptul că în alte ţări ale Europei, unii artişti au pictat în aceeaşi manieră. Motivul ţăranului apare cu recurenţă în portretele şi compoziţiile lui Grigorescu, figurile oamenilor din popor căpătând o valoare simbolică. Ele nu vorbesc despre personalitatea oamenilor înfăţişaţi şi nu subliniază aspectele lor particulare, ci redau ideea specificităţii subiectului. Unele portrete de ţărănci muscelene sunt imaginile frumuseţii şi bunăstării tinerelor românce, înfăţişate în costume populare brodate, în poze candide şi pline de graţie. Chipurile de fete alese de pictor sunt tinere, ştrengare sau poartă o expresie melancolică, de cele mai multe ori având o mină fericită, pictorul încercând să ilustreze un model tipic de frumuseţe al femeii din România. Ca trăsături ale vieţii interioare sunt subliniate simplitatea, spiritul ludic, discreţia şi demnitatea11. Subiectele preferate ale lui Grigorescu par a fi tinerii ciobani şi păstoriţe, pe care îi reprezintă în câmp, alături de turmele pe care le veghează, într-o atmosferă intimă, în ipostaze pline de serenitate sau uneori pozându-i pictorului. Într-o perioadă în care problema vieţii mizere a ţărănimii era deosebit de arzătoare, când ţăranii au pornit să lupte în războiul contra Rusiei, sperând la condiţii de trai mai bune, opera lui Grigorescu prezintă o realitate inversată, agreată de păturile conducătoare, care doreau să lase impresia satului românesc idilic, în care oamenii sunt mulţumiţi cu ce le oferă natura12. Nu poate fi pusă însă la îndoială sinceritatea sa în faţa subiectului, pe care îl vedea şi îl reda în aspectele sale încântătoare, preferinţa pentru aspectele frumoase ale realităţii fiind proprie personalităţii sale. Temele uneori exagerat optimiste abordate de Grigorescu se iau în considerare alături de celelalte, născute dintr-o observaţie realistă şi justă asupra vieţii, în care sunt ilustraţi cei neîndreptăţiţi şi cei care suferă. Călătoreşte mult prin ţară în căutare de subiecte pitoreşti, lucrând la Căldăruşani, Târgovişte, Câmpulung, Rucăr. Între 1881 şi 1888 este oaspetele lui Nicolae Blaremberg, pe moşia acestuia de la Sturzeni, în Dâmboviţa, unde este inspirat de carele trase încet de boi pe drumurile de pământ, încărcate cu fân şi mânate de ţărani. Motivul carului cu boi este unul recurent în opera grigoresciană, devenind emblematic pentru peisajul românesc. “O viziune idilică, a unui sat arhetipal, parcă scufundat, pe care nu-l afectează transformările aduse de industrializare şi tehnologie. Scenele sunt ample, cu deschidere panoramică spre munţi sau câmpia Bărăganului, iar carul cu boi în mişcare focalizează privirea şi animă compoziţia.13” Grigorescu a devenit şi un mare pictor animalier, profitând de excursiile la ţară pentru a desena diverse animale domestice, cu o deosebită dexteritate. Schiţele pe care le realiza după natură aveau apoi să-i servească pentru compoziţii mai ample, pe care le lucra în atelier. Cea mai celebră este lucrarea “Capete de oi”, în care se pot ghici portrete aristocratice în genul lui Van Dyck14. Carul cu boi Executată în 1890, opera face parte din faza maturităţii sale artistice, în etapa numită de critici “perioada albă”, când Grigorescu îşi restrânsese paleta la tonalităţi luminoase, din cauza problemelor de vedere, sau poate din afinităţi cu simbolismul15. Picturii nu îi lipsesc totuşi tonurile vii, tuşele spontane, largi şi fluide şi impresia de instantaneu. Culoarea este aplicată în tuşe largi, în strat gros, cu mişcări energice care construiesc rapid subiectul. Peisajul este reprezentat într-o lumină puternică de amiază, care formează umbre scurte şi întunecoase, în contrast cu suprafeţele aproape albe, aflate în plin soare. Operele “perioadei albe” sunt dominate de acorduri de alb, gri şi culori foarte luminoase, într-o paletă personală, pe care şi-a format-o printr-o îndelungaţă experienţă a picturii de plein-air. Etapa de maturitate a creaţiei lui Grigorescu, considerată a fi cuprinsă între 1888 şi 1900, când a lucrat cu preponderenţă la Posada şi Câmpina, corespunde în parte cu “perioada albă”, care ar fi început odată cu agravarea bolii de vedere, în 1886-1887. Acesta este momentul în care iau sfârşit căutările sale stilistice, desfăşurate în nume­roasele sale călătorii în străinătate, şi se stabileşte în zona Văii Prahovei, regiune cu al cărei relief este în deplină consonanţă. Acolo are loc sedimentarea tuturor influenţelor şi experimentelor anterioare şi definirea personalităţii sale artistice profund originale. Operele cu subiecte din viaţa zilnică a ţăranilor, realizate în această perioadă, sunt cele care i-au adus gloria de care se bucură. Carul cu boi este una dintre cele mai reprezentative imagini pentru satul românesc, impuse de Grigorescu şi totodată unul dintre cele mai cunoscute subiecte ale artei sale. Repetarea în numeroase rânduri a temei carului cu boi nu diminuează spontaneitatea tratării temei, pe care Grigorescu o compune în prezenţa subiectului său, în atmosfera şi lumina permanent schimbătoare, lucrând precum impresioniştii, a căror lecţie a dus-o mai departe în întreaga sa creaţie. 1. Remus Niculescu, “Grigorescu între clasicism şi romantism” apud Mariana Vida, “Nicolae Grigorescu şi pasiunea vizualităţii” în Grigorescu pictor al naturii (1838-1907), Muzeul Naţional de Artă al României, 2007, p. 20 2. Ioana Beldiman, “Autour des Grigorescu du musée des Beaux-Arts d’Agen” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, Somogy éditions d’art, Paris, 2006, p. 44 3. Denia Mateescu, “Un air de parenté: l’heritage français dans la peinture de Nicolae Grigorescu” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, Somogy éditions d’art, Paris, 2006, p. 17 4. George Oprescu, “Grigorescu şi Franţa. Studiu asupra formaţiei spiri­tuale şi artistice a pictorului” apud Mariana Vida, “Nicolae Grigorescu şi pasiunea vizualităţii” în “Grigorescu pictor al naturii (1838-1907)”, Muzeul Naţional de Artă al României, 2007, p. 22 5. Mateescu, op. cit., p.24 Mariana Vinda, op. cit., p. 36 6. Th. Enescu, “Au temps des impressionnistes. La peinture roumaine 1865-1920” apud Marie-Thérèse Caille, “La vie des peintres à Barbizon (1834-1875)” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, Somogy éditions d’art, Paris, 2006, p. 77 7. Roxana Theodorescu în “Grigorescu pictor al naturii (1838-1907)”, Muzeul Naţional de Artă al României, 2007 Mariana Vida, “Nicolae Grigorescu şi pasiunea vizualităţii” în “Grigorescu pictor al naturii (1838-1907)”, Muzeul Naţional de Artă al României, 2007, p. 27 8. Pierre Vaisse, “Peintres roumains à Barbizon” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, Somogy éditions d’art, Paris, 2006, p. 34 9. G. Oprescu, “Grigorescu” apud Marie-Thérèse Caille, “La vie des peintres à Barbizon (1834-1875)” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, Somogy éditions d’art, Paris, 2006, p. 68 10. George Oprescu, “Grigorescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1961, p. 28 11. Mariana Vida, op. cit., p. 37 12. Mariana Vida, op. cit., p. 29 13. Ibidem, p.38 14. Mariana Vida, op. cit., p. 29 15. Ibidem, p.38

References

“Exposition d’art roumaine ancien et moderne”, catalog cu studii de Henri Focillion, Gheorghe Balş, Ion Cantacuzino, Paris, mai 1925 “Grigorescu pictor al naturii “(1838-1907), texte Mariana Vida, coord. Rodica Matei, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti 25 octombrie – 30 martie 2008, 2007 “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itineraire d’un peintre roumaine – de l’ecole de Barbizon a l’impressionisme,” Agen, Musée des Beaux Arts, Somogy éditions d’art, Paris 2006 “Nicolae Grigorescu. Pictură şi grafică”, catalog de Ioana Beldiman şi Gheorghe Cosma, Muzeul Naţional de Artă al RSR, Bucureşti, 1984 NICULESCU, Remus, “Grigorescu între clasicism şi romantism”, Studii şi cercetări de istoria artei, nr 3-4, Bucureşti, 1956 OPRESCU, George, NICULESCU, Remus, “N. Grigorescu. Anii de ucenicie”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956 OPRESCU, George, “Grigorescu şi Franţa, studiu asupra formaţiei spirituale şi artistice a pictorului”, Bucureşti, 1946 REAU, Louis,” L’art roumain, Larousse”, Paris, 1946 VLAHUŢĂ, Alexandru,” Pictorul Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, 1910 VOINESCU, Teodora, “Epoca de formaţie a lui Nicolae Grigorescu”, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1938 ZAMBACCIAN, K. H., “Pagini de artă”, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943

Dimensions

height 65 cm, custom 80,5x65

Description

ulei pe pânză, semnat şi datat dreapta jos, cu roşu, Grigorescu, 1890

Research information

Pe verso etichetă de participare în Expoziţia Naţională Nicolae Grigorescu, Muzeul Vasile Pârvan Bârlad, 23.10 - 15.12.1986

ADDITIONAL INFORMATION

For clarifications regarding the bidding procedure, hammer price costs, guarantee, payment, and collection terms for the winning lot, we recommend carefully reading/re-reading the Bidding Regulations.

For additional information regarding the lot and the auction, please contact the Art Consultants Department.