48. Tătăroaică în cerdac


Aspecte biografice Artistul s-a născut la Bârlad, în data 13 aprilie 1886, fiind primul din cei cinci copii ai lui Neculai Tonitza şi ai Anastasiei Vasiliu. În toamna anului 1902, s-a înscris la Şcoala de Belle Arte din Iaşi, la clasa profesorului Gheorghe Popovici, înfruntând împotrivirea familiei faţă de aptitudinile sale artistice, însă încurajat de unchiului său. Acolo a fost coleg cu Ştefan Dimitrescu, de care l-a legat o strânsă prietenie întreaga viaţă, şi cu alţi viitori artişti, precum Zamfiropol-Dall, Dimitrie Pavlu, Constantin Bacalu. În anul 1903 a avut loc prima sa excursie în străinătate, alăturânduse grup de studenţi din Bucureşti şi Iaşi condus de arheologul Grigore Tocilescu, într-o excursie în Italia, unde a avut ocazia să viziteze Pompeiul, Napoli şi Roma. Din timpul studenţiei datează primele campanii de decorare a unor biserici, alături de Ştefan Dimitrescu sau Emanoil Bardasare, activitate pe care a continuat-o de-a lungul întregului său parcurs artistic. Astfel, pot fi amintite bisericile din Grozăveşti (Bacău), Poeni (Vaslui), Netezeşti (Ilfov), Scorţeni (Prahova), Palatul Mitropolitan din Iaşi, Mănăstirea Durău şi altele. În 1907 s-a retras de la examenul de licenţă, solidarizând cu un grup de studenţi exmatriculaţi pentru implicarea în manifestaţiile organizate în favoarea ţăranilor răsculaţi. În acelaşi an a plecat la München, unde a studiat cu profesorul Hugo von Habermann. Timp de un an şi jumătate, a expus la „Kunstverein”, a vizitat muzeele şi expoziţiile, a avut loc debutul său în critica de artă, odată cu un articol trimis revistei „Arta Română” din Iaşi şi a călătorit în repetate rânduri în Italia. Spre sfârşitul anului 1909, s-a stabilit la Paris, unde a frecventat atelierele lui Edmond Aman-Jean şi Pierre Laparde, precum şi unele academii libere. A deschis o expoziţie în atelierul său de pe Montparnasse şi s-a preocupat, în continuare, de colaborarea cu revista „Arta Română”, publicând şi traducând texte despre artă şi trimiţînd desene satirice. În 1912 s-a întors în ţară şi a obţinut diploma de absolvire a Şcolii de Belle Arte din Iaşi. A început colaborarea cu „Evenimentul”, „Cuvântul”, „Ilustraţiunea naţională”, iar în 1915 s-a angajat la redacţia ziarului „Iaşul”, publicând articole ilustrate uneori cu desene şi vignete. Între timp, a continuat să picteze biserici şi a fost numit profesor de desen la Liceul Militar din Iaşi. În 1916, a expus la „Tinerimea Artistică”, urmând ca apoi să fie concentrat şi trimis pe front. Ajuns ofiţer de unitate în Dobrogea, a participat la bătălia de la Turtucaia, în care a căzut prizonier, fiind închis în lagărul bulgar de la Kârdjali. După întoarcerea din prizonierat, a participat la prima expoziţie a grupării „Arta Română”, deschisă la Iaşi, stabilindu-se apoi la Bucureşti. Aici a organizat, alături de Zamfiropol-Dall şi Ştefan Dimitrescu, o serie de expoziţii care urmărea strângerea de fonduri pentru orfanii şi invalizii de război. A început colaborarea la ziarele „Cuvântul liber”, „Avântul”, „Socialismul”, „Izbânda”, „Rampa”, publicând lucrări de grafică politică şi militantă. Prima expoziţie personală a deschis-o în 1921, în sala „Arta”, participând și la alte expoziţii colective. A fost o prezenţă constantă la cele şapte expoziţii ale grupării „Arta Română”, desfăşurate între 1918 şi 1924, precum şi la Salonul Oficial de pictură şi sculptură, unde a participat consecutiv până în 1927 şi apoi, cu intermitenţe, până în 1939. În 1925 a ajuns la Mangalia, loc care l-a impresionat şi în care va reveni în fiecare an, până în 1930. A deschis atunci o expoziţie personală cu desenele realizate la Mangalia, în atelierul său din strada Popa Soare. Trei ani mai târziu a călătorit la Balcic, reluând şederile acolo în fiecare vară, până în 1938, timp în care s-a dezvoltat o nouă fază în creaţia sa. Un moment important l-a reprezentat înfiinţarea Grupului celor Patru, alături de Ştefan Dimitrescu, Oscar Han şi Francisc Şirato, prima expoziţie deschizându-se în 1926, la sala „Ileana”. A participat la şase expoziţii ale grupării, până în 1933, anul dispariţiei prietenul său, Ştefan Dimitrescu. I-au fost acordate premii pentru participările la expoziţii de artă românească din străinătate, printre care Expoziţia de Artă Românească Veche şi Modernă, de la Muzeul Jeu de Paume din Paris (1925), Expoziţia Internaţională de la Barcelona (1929), unde a obţinut Marele premiu, Expoziţia Internaţională de la Paris (1937), unde a primit Diploma de onoare, Expoziţia Românească de la New York (1939). În 1964 i s-a organizat la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti o amplă expoziţie retrospectivă, cu peste 450 de lucrări, şi o alta în 1979. Formarea artistică Tonitza relatează, în scrierile sale, prima sa „revelaţie artistică”, care s-a petrecut la vârsta de 9 ani, atunci când a văzut, în vitrina unei librării din Bârlad, un desen de Nicolae Vermont, intitulat „O fetiţă de mahala”. A primit îndrumarea maestrului de desen Vasile Grassu, profesor la liceul „Codreanu” din Bârlad şi s-a înscris, împotriva voinţei părinţilor, la Şcoala de Belle Arte din Iaşi. Cei cinci ani petrecuţi acolo îi descrie mai târziu ca pe o irosire, comparându-i cu experienţa şcolii din München, unde a cunoscut modelul unei şcoli de artă organizate. Admis în cadrul Academiei de Arte, la clasa lui Hugo Von Habermann, artist afiliat mişcării secesioniste, Tonitza este impresionat de relaţia de prietenie pe care o leagă cu profesorul său, cu care a descoperit pasiuni comune. Cunoaşterea capodoperelor din arta trecutului a devenit, în perioada petrecută la München, „învăţătura lui supremă”, căutând prin colecţiile de icoane şi manuscrise bizantine ale Pinacotecii oraşului, în biblioteci şi galerii particulare, vizitând deseori muzeele şi mai ales Altere Pinakothek, unde este fascinat de pânzele lui Rembrandt, Tizian, Dürer, Correggio, Holbein şi Rubens. A vizitat de asemenea expoziţiile celor două tabere, academistă şi secesionistă, dar a fost dezamăgit de trivialitatea subiectelor abordate de pictorii academişti münchenezi, de inactualitatea lor şi de nepăsarea faţă de implicarea socială a artei. Picturii secesionismului îi reproşa idilismul, falsificarea vieţii reale a oamenilor din popor şi lipsa de combativitate, însă putea recunoşte, printre lucrările din expoziţii, unele interesante. La saloanele „Secession” expuneau şi artişti străini, printre care şi pictori ruşi ce cultivau atitudinea critică şi satira la adresa nedreptăţilor sociale. Lucrările lui Tonitza din această perioadă reflectă deprinderea unor norme ale picturii academiste, în câteva portrete tratate minuţios, lucrate sub influenţa lui Habermann. Disciplina academică o respecta însă cu dificultate, fiind îndepărtată de spiritul său spontan şi liber. Întâlnirea de la München cu compatriotul Lascăr Vorel, are un rol mai important asupra dezvoltării sale artistice, decât şcoala germană sau studiul operelor maeştrilor. Cei doi împărtăşeau aceeaşi nemulţumire faţă de caracterul superficial şi banal al artei müncheneze şi propensiunea către o artă care transmite adevărurile profunde ale vieţii. De la Vorel, artist ce refuzase a se înscrie în cercurile artei oficiale, pentru a cultiva satira socială, a învăţat Tonitza cum poate transpune într-o artă înnoitoare problemele sociale care îl preocupau. Firea răzvrătită a lui Vorel şi arta sa neconformistă l-au stimulat pe Tonitza, mai târziu, în 1931, având să publice un întreg foileton dedicat lui. După plecarea sa de la München, Tonitza a început să creeze caricaturi şi desene satirice, pe care le-a publicat în mai multe ziare şi reviste din ţară, alături de ale lui Ressu, Iser sau Şirato. La Paris, Tonitza a refuzat să urmeze o şcoala propriu-zisă, alegând să studieze singur; a frecventat diverse cursuri şi ateliere de artişti, a vizitat muzee, dar mai ales a pictat în aer liber, cutreierând malurile Senei, împrejurimile Parisului şi satele învecinate. Era, în acea perioadă, după cum mărturiseşte, „impresionist”, străduindu-se să picteze atmosfera, până atunci când i-a devenit limpede că natura care îl preocupă mai mult este cea umană. Într-un interviu din 1927, Tonitza spunea: „M-am lămurit însă mai târziu că sufletul meu avea nevoie de altceva – şi anume de înţelegerea şi de simpatia omului.”1 Termenul „impresionist”, Tonitza îl foloseşte într-o accepţiune mai largă, căci în perioada pe care a petrecut-o la Paris, între anii 1909-1911, de actualitate erau alte concepţii artistice. Are totuşi contacte cu maeştri care îi sunt profesori pentru un timp, printre care Edmond Aman-Jean. Ia contact cu opera lui Daumier şi face schiţe după desenele lui şi ale lui Forain, după Delacroix şi Ingres, orientându-se mai ales către arta ce dezvăluia omul, cu suferinţa şi aspiraţiile sale. Petru Comarnescu, dar şi alţi critici ce s-au ocupat de opera lui Tonitza, remarcă apropierea acesteia de cea a lui Modigliani, fără însă a se pune problema unei influenţe directe, ci de o asemănare temperamentală. Lucrările celor doi au unele puncte comune, în ceea ce priveşte personajele portretizate, fiinţe aflate în suferinţă, nevinovate şi fără apărare, dar şi din perspectiva desenului, a construcţiei formelor şi a coloritului cald. Frecventa cafenelele unde se întâlneau artiştii pentru a-şi confrunta ideile, locuri în care se năşteau curentele inovatoare în artă şi în care intra în contact cu viaţa autentică. Străzile Parisului, cu diversitatea categoriilor sociale şi a tipurilor umane ce le populau, cu multitudinea mişcărilor, petrecerilor, protestelor sale, ofereau variate obiecte de studiu pentru artist, un atent observator al realităţii. În anii petrecuţi la Paris, dar şi după întoarcerea în ţară, Tonitza scrie articole şi cronici despre pictorii vremii, oprindu-se asupra lui Cézanne, Seurat, Utrillo, Matisse şi Picasso, sau despre desenatorii Degas, Toulouse-Lautrec şi Forain, pe care îi apreciază. În această perioadă, Tonitza s-a afirmat nu numai ca critic de artă, ci şi ca desenator, mai ales prin seria de desene satirice intitulată „Prin lume”, trimisă la revista „Arta Română”, începând din 1911. Lucrările sale erau însoţite de o scrisoare, în care Tonitza prevenea cititorii revistei în privinţa aşteptărilor pe care şi le puteau face, instruindu-i că nu trebuie să caute în ele hazul, căci sunt menite să ridice probleme şi să dezvăluie adevăruri folositoare. În lucrările sale de grafică satirică, Tonitza dezvăluie concepţia lui de viaţă, atitudinea sa critică faţă de nedreptăţile sociale, exasperarea şi durerea provocate de vederea suferinţelor lor, care se transformă într-un sentiment de revoltă, transpusă în desene cu ironie amară. Un alt moment important al formării sale artistice l-a marcat întâlnirea cu pictorul Luchian, pe care l-a cunoscut în 1913 şi care i-a devenit îndrumător şi profesor. Afinităţile pe care le simţise încă de la început cu Luchian se manifestau pe planul concepţiei şi premiselor artistice, împărtăşind dragostea pentru om şi solidaritatea cu cei aflaţi în suferinţă, dar şi pe planul temelor şi subiectelor predilecte. Cunoaşterea creaţiei lui Luchian, petrecută în anii de maturitate, când deja se realizase ca grafician, au avut efectul de a-l orienta pe Tonitza către pictură, asupra căreia se apleacă cu mai multă dedicare, începând din 1922. Se străduise să îi vadă lucrările în muzee şi colecţii mai mult sau mai puţin accesibile, le cunoştea şi le studiase pe cele mai reprezentative dintre ele, pentru ca influenţa lor să se manifeste în opera sa în perioada şederii la Vălenii de Munte (1921-1924). Totodată, Tonitza a scris deseori despre Luchian, pe care îl considera „cel mai rafinat colorist din neamul nostru” şi „unul dintre marii simfonişti ai culorii din Europa”. Opera umană Esenţial în opera lui Tonitza este sentimentul iubirii pentru oamenii simpli, copii şi fiinţe inocente, ce se desprinde din picturile sale, portrete vii şi emoţionante în care se străduieşte să surprindă „veşnicul omenesc”. Dragostea sa pentru oameni a devenit şi mai puternică prin experienţa războiului şi a prizonieratului, iar apoi în anii de tristeţe ce au urmat. A fost tulburat de dezastrul ce s-a succedat războiului, de drama orfanilor şi invalizilor, de situaţia muncitorimii şi a celor ce au suferit în evenimentele revoluţionare ce au urmat. Tonitza a expus la „Tinerimea artistică” şi în expoziţiile grupului „Arta Română” picturi ce aminteau de suferinţa prizonierilor în lagărul din Bulgaria şi de aceea a populaţiei civile, cu un sentiment profund de umanitate şi traversate de tragism. Totuşi, în aceşti ani, se va manifesta mai activ în domeniul graficii combative, decât în acela al picturii, colaborând cu mai multe publicaţii cu caracter socialist, în care publica desene critice, pe de o parte, la adresa exploatatorilor, iar pe de altă parte solidare cu cei exploataţi, cărora le erau reliefate virtuţile. Petru Comarnescu aprecia faptul că „Tonitza a dezvoltat şi a adus pe noi culmi de măiestrie tradiţiile militante ale graficei româneşti, cu vechi rădăcini, iar printre contemporanii săi, care militaseră ceva mai înainte în grafica progresistă – în frunte cu Ressu, Iser, Vorel şi Şirato – Tonitza a ocupat acelaşi loc de cinste, îmbogăţind cultura noastră cu importantele sale opere...”2. În lucrările sale, sunt numeroase scenele cu familii de muncitori, şomeri, orfani, oameni pe ale căror chipuri se reflectă greutăţile vieţii pe care sunt nevoiţi să o ducă. Alte picturi sunt inspirate din viaţa sa falimială, iar unele personaje poartă trăsături ale propriilor săi copii, expresia tristă a fiicei sale Catrina apărând în multe dintre portretele sale de fetiţe. Acestea erau realizate cu un cald sentiment patern şi transmiteau tandreţea artistului faţă de copiii săi, pe care i-a pictat de când erau mici, „din leagăn, de la primele lor dibuiri pe podea, din scăpărarea privirilor lor, eu cred că nu redam pe pânză decât emoţia unui tată...”, spunea artistul. Atât fetele, cât şi băiatul său îi devin modele, mai târziu, la vârsta adolescenţei, pentru lucrări ce fac parte dintr-o galerie de portrete juvenile. Alături de ele stau altele ale, cu copii de ţărani şi oameni simpli din diverse locuri în care a călătorit, prin ţară. În opera lui Tonitza apar tipuri infantile originale, ca rezultat al observaţiei atente asupra devenirii copiilor săi şi a experienţei părinteşti, în care arată o înţelegere profundă a acelei vârste. Concentrat asupra fiinţelor ce îi erau în preajmă, artistul a pictat-o deseori pe soţia sa, Ecateria, în diverse ipostaze, din memorie sau în lungi şedinţe de pozat, niciodată cu înfăţişarea sa exactă. Aşa are loc împlinirea lui Tonitza ca pictor, în perioada dintre 1921 şi 1924, când a locuit împreună cu familia la Vălenii de Munte, dedicându-se în întregime picturii, sub influenţa concepţiei artistice a lui Luchian. Din perioada 1922-1930 şi apoi 1935-1938 datează picturile sale cele mai reprezentative, o parte din acestea fiind rezultatul muncii de la Văleni. Atunci Tonitza dobândeşte un stil propriu, adaptat concepţiei sale artistice, marcat de preocuparea pentru pătrunderea psihologică a personajelor, înclinată către dramatism. „Consumându-şi toate resursele spirituale, a lăsat o operă umană plină de o tristă poezie învăluită în admirabila lumină discetă pe care sensibilitatea sa o transmitea paletei şi, de aici mai departe, paleta sa o transmitea pe pânză.” Corneliu Baba, „Tonitza”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965 Oamenii Dobrogei Balcicul a exercitat asupra sa aceeaşi fascinaţie, precum asupra celor mai mulţi artişti ai perioadei. S-a întors mereu acolo, simţind că de acel loc se leagă închegarea concepţiilor sale artistice şi decelarea stilului său original în pictură. Tonitza spunea în acest sens: „Am sentimentul intim că Balcicul acesta ori mă va prăbuşi ori mă va înălţa acolo unde nici eu singur nu visasem.” Ajunsese pentru prima dată la Balcic în 1933, loculapărându-i ca o revelaţie: „În sfârşit am parvenit să văd şi eu Balcicul. Mi-l închipuiam, după tablourile pictorilor noştri, cu totul altfel. Între cum a fost pictat până acum şi cum este el în realitate, e o enormă diferenţă. E mult mai fin, mult mai tandru, mult mai irizat. Nu e decorativ şi mai ales nu e deloc brutal. E fantastic. Deocamdată fac numai recunoaşteri de teren şi-mi fac mână – scot note sumare. Voi trece apoi la schiţe, iar pe urmă la culoare şi la compuneri. Nădăjduiesc să scot de aici lucruri cu desăvârşire inedite, care vor face senzaţie – în bine sau în rău.” Nu doar în Balcic, ci şi la Mangalia şi în alte localităţi dobrogene, Tonitza a luat contact cu populaţiile de turci şi tătari, oameni printre care se simţea bine, cu care discuta îndelung şi ai căror copii îi erau foarte dragi. Pe unii dintre aceşti, Tonitza îi învăţa desenul, organizând chiar un concurs de desen şi alcătuind pentru ei un alfabet desenat. Primul contact cu această lume îl luase în timpul prizonieratului său, când fusese inspirat să scrie, în revista lagărului, poveşti orientale. La întoarcerea sa în Dobrogea, deşi emoţionat de sărăcia oamenilor, găseşte printre ei refugiu, departe de agitaţia şi problemele din oraş. Scrieri din epocă relatează obiceiurile lui din vremea în care se afla în Dobrogea şi apropierea sa de oamenii locului: „Tonitza era aşteptat de prieteni, de admiratori, dar nimeni nu-l aştepta cu atâta dor, atâta nerăbdare, ca sărăcimea oraşului.”, scria Paul Miracovici, în 1940. Unii dintre oamenii întâlniţi în mahalalele tătăreşti îi deveneau modele, Tonitza fiind fascinat de chipurile lor exotice şi veşmintele ample, în culori rafinate. A luat naştere acolo o nouă tipologie, în portretele de copii cu ochii migdalaţi şi de tinere fete, pe care le intitula după numele lor: Ali Memet, Fegep, Osman Ismail, Abibé, Cadié, Demirnà, Rachiş Ali, Hamidé sau Esma Iese. Interesat de studierea trăsăturilor specifice ale acestei populaţii, de înţelegerea lor prin observarea activităţilor şi relaţiilor dintre membrii comunităţii, a realizat numeroase desene şi schiţe, asupra cărora a revenit în pictura în ulei. Despre modul în care lucra, Tonitza mărturisea: „Îmi place un motiv; atunci îl schiţez de îndată, în creion. Pe urmă fac mai multe schiţe, în diferite variante. Apoi, găsesc cea mai specifică exprimare, care cred eu că ar cuprinde miezul acelui subiect. Lucrez pe urmă, în atelier, până cred c-am ajuns la rezultatul definitiv... Am câte patruzeci de lucrări începute, în acelaşi timp. Lucrez la acel care îmi face semn cu degetul în acea zi; adică după dispoziţia sufletească, fără de care nu cred eu că poate reuşi nici o pictură.” Tonitza nu a avut niciodată tendinţa idealizării traiului personajelor pe care a ales să le înfăţişeze, urmărind, în picturile sale, să redea adevărul despre vieţile lor, cu o predispoziţie către tipurile defavorizate. În cazul lucrărilor realizate în Dobrogea, nu a fost interesat în mod deosebit de aprofundarea trăsăturilor psihologice ale personajelor, cât de alcătuirea unei imagini asupra particularităţilor locului. Iar culoarea, emblematică pentru populaţia regiunii de pe coasta mării şi prezentă în toate aspectele vieţii lor domestice, a fost studiată de Tonitza, alături de desenele diferitelor obiecte din jurul lor. Veşmintele, feluritele ţesături, podoabele simple, interioarele locuinţelor descriu atmosfera şi definesc personajele, iar atunci când alte elemente lipsesc din portrete, costumele sugerează coloritul local. Alteori, Tonitza utilizează fundaluri decorative sau fragmente de peisaje cu mare sau arhitecturi dobrogene, pe care proiectează figurile şi care vorbesc despre îndeletnicirile lor: cerdacul unde „Negustorul cel mic” îşi întinde marfa, cafenele umbrite sau locuri pe faleză, de unde tinere fete în şalvari coloraţi privesc contemplative marea. Peisajele marcate de prezenţa umană sunt o altă temă aleasă pentru a evoca adevărul vieţii din acele zone, pe care Tonitza nu îl putuse găsi în picturile celorlalţi artişti români. Natura, acolo dominată de lumina puternică şi arşiţă, determină arhitectura, care ia o formă specifică. În lucrările sale apar locuinţele cu ziduri oarbe şi geamuri mici, vopsite în alb, reflectând lumina, sau de culoarea pământului, care vorbesc, la rândul lor, despre temperamentul oamenilor. Siluetele lor apar în depărtare, subţiri şi aplecate, în straie lungi, semănând cu nişte năluci, prinse între forme masive de relief arid şi ziduri compacte, unde lumina este neîndurătoare. Lucrarea „Tătăroiacă în cerdac” face parte dintre picturile realizate de Tonitza în timpul şederilor sale în localităţile dobrogene, înscriindu-se în galeria de imagini ce descriu viaţa oamenilor locului, cu culoarea lor specifică, dar încercaţi de aceleaşi greutăţi ale traiului. Postura retrasă, ghemuită, a femeii, pe prispa unei case cu ziduri masive, exprimă atitudinea de resemnare pe care o determină timpul îndelungat de îndurare a condiţiilor grele. Tonitza era frământat de nedreptăţile sociale pe care le întâlnea şi chinuit de neputinţa de a aduce o alinare oamenilor aflaţi în suferinţă, picturile sale sugerând aproape mereu acelaşi tragism al existenţei într-o lume de inegalităţi. De altfel, personajele devin treptat oglinda tristeţii sale, chipuri ale situaţiilor nedrepte care îl urmăresc. Personajul apare nediferenţiat, pentru că aici nu este portretizată o dramă personală, ci a unei mulţimi de oameni, pentru care artistul a simţit din totdeauna o puternică compasiune. 1 N. Tonitza, „Scrieri despre artă”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1964 2 Petru Comarnescu, „N. N. Tonitza”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 185

References

BABA, Corneliu, ‘‘Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965 BREZIANU, Barbu, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986 COMARNESCU, Petru, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962 ‘‘Nicolae Tonitza’’, catalog de expoziţie, text de Georgeta Peleanu, Bucureşti, 1964 PăULEANU, Doina, „Pictori români la Balcic”, Monitorul Ofcial, Bucureşti, 2008 ŞORBAN, Raul, ‘‘Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973 ŞORBAN, Raul, ‘‘Nicolae Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965 ZAMBACCIAN, Krikor, ‘‘N. Tonitza’’, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, f. l., f. a.

Dimensions

width 30 cm, height 40 cm, custom 30 x40

Description

ulei pe carton, semnat dreapta jos, cu brun, Tonitza


ADDITIONAL INFORMATION

For clarifications regarding the bidding procedure, hammer price costs, guarantee, payment, and collection terms for the winning lot, we recommend carefully reading/re-reading the Bidding Regulations.

For additional information regarding the lot and the auction, please contact the Art Consultants Department.