Traseul inedit pe care l-a urmat Corneliu Michăilescu ne prezintă unul dintre cei mai conștiincioși pictori ce s-au manifestat pe scena artistică românească în perioada interbelică. Mânat de alte idealuri decât ale colegilor de breaslă, imediat după finalizarea cursurilor la Școala de Belle Arte din București (1912), Michăilescu nu va lua drumul marilor capitale artistice (München, Paris), ci, atras de maeștrii renascentiști, va pleca la Florența. Această primă perioadă de creație, o etapă eclectică, în care artistul experimentează cu pictura în aer liber, cu expresionismul, dar mai ales cu fovismul va fi definită de cele două stagii de pregătire în Italia, finalizate în 1921, când se întoarce în țară. Încă de la prima manifestare expozițională din țară, în aprilie 1922, Michăilescu se va detașa de tipologiile bine cunoscute ale mișcărilor academice, anunțând manifestările cubiste și pe cele suprarealiste de mai târziu. Atracția față de cubism avea să se manifeste profund în creația lui Michăilescu la mijlocul anilor ’20, atunci când de altfel începea să se facă remarcat în mediul cultural românesc. La Salonul Oficial din 1924 primește medalia I pentru opera „Păzitorii castelului”, și tot atunci se apropie de grupările avangardiste din preajma lui M.H.Maxy și Marcel Iancu.