Bibliografie

REZEANU, Paul, “Eustațiu Stoenescu”, Ed. ARC – 2000, București OPRESCU, George, “Stoenescu”, Ed. Casa Școalelor, București, 1946

ulei pe pânză lipită pe carton, 56.5 x 45 cm, semnat dreapta sus, cu ocru, Stoenescu

Student la Academia Julian și la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, Eustațiu Stoenescu l-a avut în acei ani ca profesor și mentor pe Jean Paul Laurens, reputat pictor, alături de care studiaseră mai mulți artiști români. Experiența educației artistice alături de acesta l-a influențat hotărâtor pe pictorul nostru, realizările artistice ale lui Stoenescu din acea perioadă fiind grăitoare. Deși în general Laurens nu era apropiat de studenții săi, între acesta și Stoenescu se va lega o strânsă relație, atât profesională, cât și de prietenie. Laurens îl remarca pe Stoenescu în urma participării acestuia la Salonul Artiștilor Francezi cu lucrarea ”Supa populară”și îl invita în atelierul personal al maestrului, așa-numitul “Depot des Marbres”. În afară de șansa de a lucra alături de acesta la compozițiile comandate de stat, pictorul nostru este introdus în intimitatea a diverși artiști, ca Rodin și Bourdelle și prezentat unora ca Clemenceau și Cottet, alături de care descoperă și se preocupă de noile ”probleme” ale artei moderne. Dincolo de toate experimentele picturale pe care Stoenescu le realiza în primii ani de ședere la Paris (și nu numai), portretul și compoziția de interior cu personaj aveau să devină o constantă, atât datorită faptului că aceste teme răspundea intereselor picturale ale lui Stoenescu, dar și pentru că pictorul cunoștea și un adevărat succes financiar. Portretistica sa ajungea la un nivel de înaltă eleganță estetică, notorietatea pictorului fiind relevată atât de numărul larg de portrete realizate în circa 20-25 de ani, dar și de personajele pictate. De la familia regală la înalți prelați francezi sau britanici, până la portrete intimiste sau familiale, de un farmec și o distincție aparte, tabloul portretelor realizate de Stoenescu este una dintre cele mai grăitoare materializări ale acestui gen în arta românească interbelică. Cum menționam anterior, scena de interior, scena intimă, a reprezentat o categorie aparte a compozițiilor cu personaje. De cele mai multe ori Stoenescu introduce personaje dragi sau gingașe, nu o data folosind ca modele copii, surprinși în ipostaze cotidine sau tipice vârstei. Opera de față nu se îndepărtează câtuși de puțin de această tipologie, “Arlechino” fiind parte integrantă din ciclul imaginat din opere ca ”Dan la masa” (realizat la Paris, 1912), “Dejunul copilului” (1920), “Prietenul meu” (câinele artistului), “Fetița cu ceașcă albastră” (1937) sau “Maternitate” (Muzeul de Artă Craiova). (I.P.)

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.