187. Plăcuțele lui Bitus, set de trei artefacte votive, din aur, sec. II-III e.n. Plăcuțele votive, inscripționate, singurele aflate într-o colecție privată, demonstrează continuitatea populației geto-dace în teritoriul Daciei Romane

Imperiul roman și-a întins stăpânirea asupra teritoriilor locuite de triburile daco-geților la nord de Dunăre în urma unor războaie dificile derulate în mai multe etape, cu începere din iarna anului 85-86 și continuate între 101-102 și 105-106 e.n. Împărații romani Domițian (81-96) și Traian (98-117) au cucerit ceea ce ulterior a format provincia romană Dacia datorită unor cauze de ordin strategic, legate de necesitatea asigurării securității granițelor Imperiului roman la nord de Dunăre. Chiar dacă și astăzi în mentalul colectiv românesc principala cauză a expedițiilor romane face trimitere la bogățiile nemăsurate ale regatului dac, în realitate asigurarea acestei frontiere a fost mult mai importantă decât resursele relative ale unei regiuni care nu dispunea de o infrastructură. Includerea Daciei în Imperiul roman, care a cunoscut în timpul împăratului Traian cea mai extinsă cuprindere teritorială a sa, a însemnat adoptarea de către daci a culturii și civilizației romane. După victoriile militare decisive, populația locală a fost supusă unui fenomen complex, acela de romanizare, care a presupus adoptarea elementelor de cultură și civilizație de tip roman (limbă, viață cotidiană, spiritualitate, instituții), ceea ce nu a condus la dispariția în totalitate a unor elemente de tip dacic, atât în limbă, cât și în viața de zi cu zi. În acest sens, avem numeroase exemple, arheologice sau lingvistice, aduse la lumină și demonstrate, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până astăzi. Romanizarea a dus la apariția poporului român și a limbii române, o limbă latină care a evoluat în mod constant până astăzi. Diferitele teorii, fie cele care susțin dispariția în totalitate a elementului dacic, fie cele care vorbesc despre absența cu desăvârșire a elementului roman, latin, sunt pure aberații. Apariția unei societăți romanice și a unei lumi urbanizate, aducerea coloniștilor din „ex toto orbe Romano”, a avut drept consecință și dezvoltarea unui nou mod de viață în care cultura materială de factură romană, superioară celei de factură dacică, s-a impus. De asemenea, pătrundeau și erau asimilate divinitățile panteonului roman, alături de care continuă să fie venerate figuri ale unei spiritualități locale, în cadrul unui fenomen de sincretism religios specific regiunii. Demonstrarea științifică a fenomenelor amintite până acum s-a realizat pe baza cercetării izvoarelor narative, precum și pe analiza contextuală a artefactelor arheologice. Din această perspectivă, importanța celor trei plăcuțe votive este atât una științifică, precum și una colecționistică. Ele fac parte din patrimoniul cultural național, fiind clasate în categoria Tezaur și reprezintă piese deosebit de rare, nu doar pentru spațiul românesc, cât și pentru spațiul fostului Imperiul roman, până în prezent fiind cunoscute aproximativ o sută de astfel de artefacte, dintre care cea mai mare parte este din argint, două de bronz și foarte puține din aur. Raritatea deosebită a unor astfel de piese a atras atenția specialiștilor și a colecționarilor din întreaga lume care și le doresc în egală măsură. Descoperiri similare ne oferă informații interesante care ne pot conduce către o interpretare în ceea ce privește piesele de față. Astfel, la sfârșitul anilor ’80 ai secolului XX, pe teritoriul așezării romane de la Germisara (Geoagiu Băi, jud. Hunedoara), s-au descoperit, printre alte numeroase artefacte și construcții datând din secolele II și III e.n., opt plăcuțe votive din aur, care se păstrează astăzi la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva. Ele au fost descoperite în momentul cercetării termelor romane construite în jurul unor izvoare termale utilizate încă din antichitate, iar inscripțiile incizate pe suprafețele lor indicau faptul că aveau un dublu rol. Pe de o parte, cei care le depuseseră în bazinele respective, urmăreau să câștige bunăvoința zeităților, a nimfelor care ocroteau apele utilizate în ameliorarea unor afecțiuni, iar pe de alta, cei însănătoșiți mulțumeau acelorași zeități pentru generozitatea lor. În ambele cazuri, ofrandele respective marcau un moment deosebit, pe care donatorii înțeleseseră să îl sublinieze foarte clar. În plus, numele gravate prin incizare ale donatorilor ne arată că era vorba despre niște personaje desemnate cu antroponime de factură dacică. Valoarea intrinsecă a pieselor din aur demonstrează starea socială a celor care făcuseră donația, personaje fără îndoială înstărite. Dacă adăugăm un al treilea element, datarea, observăm că avem de-a face cu personaje de origine dacică sau care aveau în familie și printre cei apropiați descendenți ai dacilor de dinaintea cuceririi romane, pentru care astfel de antroponime aveau relevanță, că erau înstăriți și că făceau parte din a treia sau a patra generație de urmași ai celor care trăiseră momentul cuceririi Daciei de către legiunile împăratului Traian. Altfel spus, piesele de față ne oferă informații complexe. Ne aduc dovezi suplimentare în ceea ce privește continuitatea elementului dac după anul 106 e.n., adică după cucerirea romană a Daciei și transformarea acesteia în provincie a Imperiului, dovedesc continuitatea populației daco-romane la un interval de aproximativ 150 de ani (aproximativ patru generații) și ne arată funcționarea unui sistem urban tipic roman, cu diverse instituții culturale și sociale specifice. Cele trei plăcuțe, dintre care două sunt întregi iar una este fracturată, sunt realizate prin turnare probabil în matrițe din lemn și confecționate din aur probabil aluvionar dacă ne gândim la puritatea foarte mare a materiei prime, aflată între 918‰ și 970‰. De altfel, trebuie spus că extragerea aurului din mine era dezvoltată de administrația romană, fiind monopol imperial, în timp ce adunarea aurului aluvionar era specifică perioadei dacice și se putea practica și după cucerirea Daciei în schimbul achitării unui impozit. Chiar dacă și dacii au experimentat exploatarea aurului în carieră, tehnologia rudimentară de care dispuneau nu permitea obținerea unor rezultate notabile. Pe lângă plăcuțele votive din aur, argint sau bronz, și alte artefacte erau utilizate cu rol de ofrande, îndeplineau un anumit rol în timpul ritualurilor religioase sau erau însemne ale puterii care marcau funcția socială și politică a celui care le deținea. De exemplu, extrem de publicizatele brățări dacice, de mai mari dimensiuni, furate și readuse recent în România în urma anchetelor desfășurate de serviciul Poliției Române specializat în protejarea bunurilor culturale de patrimoniu, în colaborare cu servicii similare din Europa. În privința celor trei piese de față, ele au fost descoperite în regiunea Abrud din județul Alba undeva în primii ani ai secolului XX și trecute din generație în generație până astăzi, situație rarissimă în rândul colecțiilor românești, scăpând de-a lungul vremurilor înstrăinării sau, prin ascundere, naționalizării, fiind actualmente clasate ca bunuri culturale aparținând patrimoniului național, în categoria Tezaur.

Dimensiuni

custom plăcuța A. L=104 mm, l=41 mm; plăcuța B. L=77 mm, l=35 mm; plăcuța C. L=102 mm, l=45 mm

Descriere

aur nativ bătut și incizat, probabil aluvionar, puritate: plăcuța A. 918‰, plăcuța B. 955‰, plăcuța C. 970‰

Informații documentare

Pe plăcuța votivă unitară de mai mari dimensiuni (Plăcuța A), în registrul inferior, apar incizate literele I.V.Q.V.O.S., ceea ce ar putea trimite la zeitatea căreia i se oferea ofranda, Iupiter sau Jupiter, zeitatea supremă în panteonul roman. Pe plăcuța unitară de mai mici dimensiuni (Plăcuța B), tot în registrul inferior, în casetă, apare inscripția, realizată prin incizare, VOTU(M) UBE(R) BITUS, ceea ce s-ar putea traduce aproximativ prin „Darul îmbelșugat (făcut de) Bitus”. Putem considera, în sensul unor interpretări publicate de specialiști (Dumitru Protase, "Considerații privind antroponomastica traco-dacică și originea etnică a purtătorilor din inscripțiile Daciei romane", în „Revista Bistriței”, vol. VIII, 1994, pp. 35-36) că cel care a depus ca ofrandă plăcuța piriformă din aur, desemnat cu un antroponim de origine dacică, era fie fiul unui dac romanizat, fie moștenise numele pe filieră maternă. În ambele cazuri, un lucru este cert: Continuitatea daco-romană nu poate fi pusă la îndoială. Cu atât mai mult, onomastica dacică, detaliată în I.l. Russu, "Onomasticon Daciae", în AISC, IV, 1944, pp. 186-233, amintește numele "Bitus" într-o serie mai extinsă, rezonanța traco-dacică fiind întâlnită în special în Dacia transilvană. Nume ca Blasa, Brisanus, Denzi, Drebias, Duda, Mucapa, Soia, Sola, alături de Bitus erau purtate de oameni de condiție liberă, din straturile mijlocii și de jos ale populației sau cu grade inferioare, în cazul militarilor. Stare de conservare: Plăcuța A și Plăcuța B - stare foarte bună de conservare Plăcuța C - stare medie de conservare - fracturată în două părți

Provenienţă

sfârșitul sec. XIX - începutul sec. XX, familia preotului Isaie Pasca din Scărișoara, jud. Alba (păstrate, peste timp, într-un Orologiu din 1789, tipărit de Petre Râmniceanu la Tipografia Buna Vestire din Blaj); anii '90, familia Mateș, prin moștenire din tată în fiu; anii '90, în custodia Muzeului de Istorie a Transilvaniei, în vederea studierii.

Informații suplimentare

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.