Descriere
La Artmark se aşterne iarna. Ninge cu valori ale artei româneşti! O paradă a operelor de artă de patrimoniu şi de mare clasă, a numelor de referinţă în arta noastră plastică, precum: Ştefan Luchian, Iosif Iser, Camil Ressu, Ştefan Dimitrescu, Nicolae Dărăscu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Rudolf Schweizer-Cumpăna, Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba. Pe scurt, de la Nicolae Grigorescu la Adrian Ghenie, artistul român care doboară record după record în marile case de licitaţie din lume. Nu am ratat nici un nume mare! Vă promitem! Pe lângă toate acestea o frumoasă colecţie Jules Pascin şi câteva frânturi din colecţiile Lucian Blaga şi gen. Constantin Doncea. O surpriză specială o reprezintă selecţia a 32 de lucrări din colecţia Jules Pascin aparţinând lui Adrian Năstase. O colecţie unică în România, construită pe parcursul a 20 de ani. Cine a fost de fapt Jules Pascin? Un artist de excepţie, pe nedrept uitat. Prieten cu întreaga elită a artei pariziene în perioada trecerii de la impresionism la tumultoasa avangardă, arta lui Jules Pascin merită şi atenţia colecţionarilor români, aşa cum se întâmplă deja în Occident, unde este apreciat şi expus. Jules Pascin – prințul din Montmartre, Adrian Năstase (iulie 2007) Pe o stradă din Paris, săptămâna trecută, un afiș zdrențuit de ploile din ultimele zile, anunța o expoziție Jules Pascin, la muzeul Maillol. Din păcate, expoziția deschisă până în 14 iunie, se închisese la momentul când eu citeam anunțul respectiv. Afișul mi-a adus însă aminte de controversele legate de cel care fusese denumit, în primele decenii ale secolului trecut, „prințul din Montmartre”. Cine a fost, de fapt, Jules Pascin? Născut în 1885, pe malurile Dunării, la Vidin, din părinți evrei, Pascin (pe numele adevărat Julius Mordecai Pincas) este prezentat, de obicei, ca un pictor de origine bulgară. Lucrurile sunt însă mai complicate. Tatăl său – angrosist de cereale – avea magazine și la Vidin și la Ruse. De altfel, în 1892, părinții lui se mută la București, unde el își petrece o parte din copilărie, până în 1896, când pornește o lungă călătorie în Europa și America. După o perioadă de studii și experiențe diverse la Budapesta, Viena și Munchen, ajunge, în 1905, la Paris. În anul începerii Marelui război, pleacă în America, unde rămâne până în 1920 – când se întoarce la Paris. Mai călătorește în Tunisia, Spania, Portugalia. Nu voi povesti viață lui de boemă, în Franța sau America. Mai bine decât mine o face, sigur, Paul Morand, prieten cu Pascin și care a scris și o frumoasă prefața la o carte despre artistul cosmopolit, prefață scrisă la București, în aprilie 1931. Cartea apărea la nici un an de la ziua în care Pascin hotărâse să se sinucidă, la nici 45 de ani. Scria Morand în cartea lui , „viața lui Pascin a fost istoria unui oriental aventuros care a crezut că se va putea realiza în occident…” Eclectic în stil, influențat de Klimt, Klee, Schiele, Modigliani, dar mai ales de George Grosz, Pascin l-a avut, totuși, ca model, pe Toulouse-Lautrec și a desenat, ca nimeni altul, atmosfera boemă a Parisului. Într-o carte a lui, Hemingway povestește cum a petrecut o noapte cu Pascin, la „Cafe du Dome”, în 1923. În ziua înmormântării, la 7 iunie 1930, galeriile de artă din Paris au rămas închise, iar cortegiul funerar a fost urmat, între alții, de Braque, Chagall, Foujita, Zadkine. Lucrările lui se găsesc în marile muzee ale lumii, la Paris, New York, Washington, San Francisco, Boston, Philadelphia, Sydney, Ierusalim (unde există o sală specială, ’Pascin’, cu peste o sută de piese). De ce am scris despre Pascin? Eu cred că nu știm să punem în valoare, în lumea artei, ceea ce este legat de noi. Sigur că Pascin era un „deznaționalizat”. Întrebat despre locul de unde vine, el a răspuns „nu eu am ales să mă nasc la Vidin în Bulgaria”. De altfel, cu ocazia achiziționării, în 1960, a lucrării lui Pascin „Nud cu pălărie verde” (ce aparținuse actorului de origine română Edward G. Robinson și, ulterior, armatorului Niarchos), Muzeul de Artă din Cincinnati îl prezenta pe Pascin ca „artist româno-franco-american„! Aș mai adaugă faptul că singură vizită pe care Pascin a mai făcut-o în „orient” a fost în România, în 1913, pentru a participa la înmormântarea mamei lui, ceea ce arată că familia lui rămăsese în București. De altfel, se spune că și fratele lui, Joseph, era căsătorit cu o prințesa din România. Iată, deci, câte puncte de legătură între un artist celebru al expresionismului european și România. Nu ar trebui să punem în valoare aceste fundamente culturale europene ale noastre? Mai mi-am adus aminte că în catalogul Pinacotecii Bucureștilor, instalată în casă donată de familia amiral Urseanu în București, pe strada Lascăr Catargiu, figurau două lucrări de Pascin. Probabil că mai sunt și altele în țară. Nu ar trebui organizată o expoziție Pascin și în România? Umblând astăzi în bibliotecă, am dat și peste catalogul licitației publice de la Paris, de la Hotel Drouot, din 4 martie 1989 (!), pentru punerea în vânzare a cărților, edițiilor originale, manuscriselor și scrisorilor autografe aparținând lui Tristán Tzara. În total 476 de piese. Nu ar fi fost normal ca statul, prin muzeele sale, să participe la o astfel de licitație, pentru a recupera piesele cele mai importante? Probabil însă, atunci, statul avea alte priorități, mai importante. În perioada cât eram ministru de externe, aflasem că, la Londra, la casa de licitații Sotheby, erau scoase la vânzare două săbii ale lui Cuza. MAE a participat la licitație – printr-un intermediar - și le-a câștigat. Una din săbii este acum la Muzeul Cotroceni, alta la Muzeul MAE. Așa cred eu că trebuie procedat! Greșesc? "Le roman de Pascin", Adrian Năstase (ianuarie 2011) Nu rezist tentației de a mai scrie o dată despre Pascin. Am terminat de citit zilele acestea, o carte biografică despre viața lui, scrisă de Andre Bay, „Adieu Lucy. Le roman de Pascin”, apărută la Editura Albin Michel, în 1984. Mă încăpățânez să nu înțeleg de ce Pascin (Julius Pincas), considerat unul din cei mai mari artiști din prima parte a secolului XX, nu este „reventicat” și de români, așa cum este revendicat de bulgari (s-a născut la Vidin), de americani (și-a luat cetățenie americană și a stat în America din 1914 până în 1920), de francezi (și-a petrecut cea mai mare parte din viață în boema artistică franceză, fiind înmormântat la cimitirul Monparnasse), de israelieni (născut din părinți evrei), austrieci (și-a făcut studiile artistice la Viena). Pascin s-a născut în proximitatea a trei frontiere, la Vidin, dar la șase ani pleacă cu părinții la București, unde rămâne până la unsprezece ani, când merge la Viena, la liceu. Se întoarce în București, unde, la cincisprezece ani, învață altfel de lucruri, într-o idilă cu o femeia care avea de două ori vârstă lui, și care conducea la București spune A. Bay – cea mai luxoasă casă de toleranță. Datorită scandalului creat, tatăl său fiind unul din marii comercianți de cereale din zonă, este nevoit să plece din București, la șaisprezece ani. Așa începe o aventură de 30 de ani, din hotel în hotel, în locuințe închiriate sau puse la dispoziție de prieteni. Prin Budapesta, Viena, Berlin, Munchen, peste tot în Franța, SUA, Mexic, Cuba, Tunisia, Norvegia, Egipt și multe altele. Viața lui sentimentală se împarte între Hermine Lionette David, care îi va deveni soție, artistă cunoscută pentru ilustrațiile de carte, desene, gravuri (vezi, spre exemplu, „Poemes des quatre saisons. Le Printemps”, cu poezii de Gautier, Verlaine, Apollinaire etc, pe care le ilustrează cu acuarele și gravuri) și Lucy Krogh (Cecile Vidil), unul dintre modelele sale și care a fost marea pasiune a vieții lui. De altfel, romanul lui Bay se bazează, în mare măsură pe sutele de scrisori trimise de Pascin pentru Lucy Krogh și puse la dispoziție de fiul acesteia, Guy Krogh. Viața lui artistică este marcată de faptul că în Germania cunoscuse avântul expresionismului, iar când ajunge în Paris, impresionismul – pe care îl admirase – era pe sfârșite, locul său fiind luat de cubism. Să nu uit, în 1913, se întoarce la București, pentru câteva zile, la înmormântarea mamei sale, familia sa continuând să trăiască în România. De altfel, fratele său cel mare, Joseph Pincas, a fost unul din cei mai mari bancheri la București, fiind căsătorit cu o descendentă a familiei Ghika. Se pare că el era proprietarulu castelului de la Balcic. În 1914, Pascin pleacă la Bruxelles și apoi, pentru șase ani în America, unde ascultă jazz și expune în numeroase galerii. A cunoscut mulți artiști în SUA și în Europa. Mai ales în Franța. Pe Tristán Tzara îl numea „le Pape Dada”. Era amic cu Andre Salmon, cu Paul Morand, Pierre Mac Orlan, Warnod, Touchagues, Gromaire, Papazoff, Derain, Foujita, Chagall care îl numeau „Americanul” sau „le paysan du Danube”. Mai ales în civilizația pariziană „afrodisiacă”, după cum o numea Bergson și, în special, în deceniul „anilor nebuni”, Pascin a realizat mii de desene și de gravuri. Tablourile sale sunt în cele mai mari muzee din lume. Abel Rambert, cel mai cunoscut expert în opera lui Pascin, îmi spunea, la Paris, că lucrarea „Lazare et le mauvais riche”, o lucrare de mari dimensiuni, găsită în atelierul său când s-a sinucis, va fi pusă în vânzare cu un preț la nivelul lucrărilor lui Modigliani. În România, știu că existau două lucrări ale lui Pascin la Pinacotecă Bucureștiului, în clădirea care acum adăpostește Observatorul. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ele. Istoria și prestigiul unei țări sunt legate și de fragmentele de cultură pe care le găsim în istoria altora…
