Bibliografie

BREZIANU, Barbu, FORTUNESCU, Irina, „Corespondenţă”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978 BREZIANU, Barbu, „N.N.Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, „Pe urmele lui Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru, “N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962 JIANU, Ionel, “Tonitza”, Ed. Căminul Artei, București, 1945

ulei pe carton subţire, 25 cm, 34,5, semnat stânga jos; localizat şi datat stânga sus, cu brun, Tonitza; Balcic, 1936

Autodefinindu-se încă de la începuturile carierei sale, adept al principiilor impresioniste, o artă conform propriilor cuvinte, „nemărginit cuprinzătoare de senzaţii” ce oferea „uriaşe perspective pentru cântăreţii celei mai extraordinare dintre sărbătorile naturii: nunta culorilor cu lumina”, Nicolae Tonitza a aspirat la descoperirea unei expresii picturale contemporane, personale, căutând mijloace noi, neatinse de convenţii, prin care să poată exprima propriile sentimente şi concepţii despre viaţă. Încă de la primele formulări plastice, nota distinctivă a personalităţii sale artistice este pasiunea; pasiunea de a explora universul sensibilităţii umane în lumina propriei sensibilităţi, de a cerceta realul şi idealul. Rezultatul către care tinde este de fiecare dată articulat în mod profund, interpretat la nivel de idee şi exaltat prin formă. Vorbim aşadar de un proces meditativ incipient, „căci un artist, mai înainte de a produce, contemplă (...) timp îndelungat, contemplă cu smerenie natura care-l înconjură, viaţa care se agită în juru-i şi din care el face parte cu tot sufletul şi tot trupul lui”, cum singur afirma în 1915. Cu această nouă concepţie plastică, Tonitza abordează încă din primele sale călătorii la Balcic (începând cu anul 1933) o suită de opere sustrase din pitorescul şi orientalismul locului. În anul 1936, artistul realiza cea mai extinsă operă caracterologică de până atunci, prin portretizarea unui număr considerabil de personaje întâlnite şi observate la faţa locului. Legătura permanentă şi indisolubilă dintre modelele sale şi atmosferă, este observabilă atât în schiţele realizate sumar, sub impresia de moment, cât şi în uleiurile acestora, elaborate ulterior, în atelier. În septembrie 1934, din cafeneaua lui Ismail, într-o scrisoare adresată colecţionarului A. Lehrman, artistul îi confesa acestuia reuşita formării unei echipe „de vreo 5-6 turcaleţe mici care-mi vin regulat la poză. Am schiţat până acum (în afară de ceea ce am distrus) – vreo 15 chipuri din care sper să scot ceva, prelucrând în atelier, la iarnă.” (v. Barbu Brezianu, Irina Fortunescu, „Corespondenţă”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978,p. 287) Numele modelelor le vom afla doi ani mai târziu, în urma participării artistului la Salonul Oficial de Desen şi Grafică din 1936, când acesta participa cu 7 tuşuri (poziţiile 385-391), printre care amintim: “Gurli tătăroaică”, “Rachiș-Ali”, “Asim Selim plăcintarul”, la care se adaugă numele altor localnici, în preajma cărora Tonitza şi-a desăvârşit cariera artistică (Tefik, Ali-Memet, Afizé, Cadié, Fatma, Nezibé sau Hagi Iusup Memet). Din semiprofil, tânăra tătăroaică Rachiş Ali, modelul prezentei opere, este surprinsă în manieră tipică, misterioasă. Influenţele japonizante transpar din liniile ochiului şi ale buzelor. Cu un aer de senzualitate, mister şi melancolie, tânăra tătăroaică invită privitorul spre zări nebănuite şi vremuri îndepărtate, întruchipând în mod ancestral un întreg popor, impasibil la noțiunea timpului. (M.N.)

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.