Bibliografie

BREZIANU, Barbu, ”N.N.Tonitza”, Ed. Academiei, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “N.N.Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru, “N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962 JIANU, Ionel, “Tonitza”, Ed. Căminul Artei, București, 1945 ȘORBAN, Raoul, “Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1973

ulei pe hârtie lipită pe carton, 29,5x40, semnat, datat și localizat dreapta sus, cu brun, Balcic, 1936, Tonitza

Prospețime și autenticitate, aceste trăsături au avut menirea să îl readucă pe Tonitza în conștiința semenilor în ultima parte a unei cariere și a unei vieți zbuciumate. Prospețimea revenea în uleiul tonitzian în urma unui nou contact cu litoral dobrogean. Dacă Mangalia era străbătută de Tonitza încă din anii ’20, Balcicul intra destul de târziu(comparativ cu un Iser sau Dărăscu) în imaginarul moldoveanului. Prospețimea însemna contactul cu omul simplu, cu psihologia candidă și cu pitorescul ce îmbrăcau sărăcăcioasa mahala tătărească. Între 1933 și 1938, ultimul an în care Tonitza mai putea picta cu adevărat(exceptând cele câteva peisaje realizate în Sinaia în 1939), tabloul creației se reanima printr-o suită de compoziții sustrase exclusiv din universul uman. Astfel se contura haina autenticității, și nu prin pictarea binecunoscutelor teme cu Balcicul zenital, ci prin intermediul omului, susceptibil unei interogații plastice lirice. Într-o nouă concepție plastică, așa cum se detașea începând cu anul primei călătorii la Balcic (1933), Tonitza nu se va îndepărta total de temele predilecte lucrate până atunci. Principala notă discordantă, care diferențiază tipurile create acum față de tot ceea ce crease Tonitza anterior, constă în legătura permanentă și nesolubilă dintre model și atmosferă. Fie în portret sau compoziție, fie în desen sau ulei, orientalismul nu vibrează doar din ochii migdalați, sau tenul auriu, ci devine autentic românesc. În 1936 Tonitza realiza cea mai extinsă opera caracterologică de până atunci, prin portretizarea unui număr extins de personaje văzute la fața locului. În creația bârlădeanului din acea perioadă nu intervenea travestiul sau modelarea din memoria, impresia de moment, crudă și nemijlocită de lucrul în atelier, avea să coordoneze un ciclu în sine, continuat și în anii ce vor urma. Orientali prin etnie și credință, turcii și tătarii lui Tonitza transmiteau o discretă notă de fatalism, dar și o devoțiune față de lumina și atmosfera solară tipică Balcicului. Tipurile le cunoaștem prima dată în urma participării la Salonului Oficial de Desen și Grafică din 1936, când artistul se prezenta cu 7 tușuri, la poz. 385-391, printre care amintim: “Gurli tătăroaică”, “Rachiș-Ali”, “Asim Selim plăcintarul”, “Paznicul cimitirului”. În preajma lui Tefik, Ali-Memet, Afizé, Cadié, Fatma, Nezibé sau Hagi Iusup Memet, majoritatea pictați în 1936, ne putem face o imagine cvasi-completă a tipologiilor surprinse de Tonitza prin intermediul peniței sau al pensulei. Cvasi-completă pentru că atmosfera era întregită prin compozițiile cu personaje surprinse în activități cotidiene sau în compoziții idilice(vezi “Turcoaice la Balcic” din “Tonitza” Ionel Jianu, Căminul Artei, 1945; „Pescarul și muza”- Artmark, Licitația #20, 2010, lot 59). Pictată în semiprofil, cu ochii scurt notați, migdalați dar închiși, micuța tătăroaică e surprinsă în manieră tipică, misterioasă. Lipsa contactului vizual notează parcă scizura dintre cele două lumi prin ezitarea modelului să intre în contact fie cu pictorul, fie cu privitorul. Într-o paletă de auriu, ocru și galben, Tonitza pictează cu nisipul balcicului chipul ancestral al unui întreg popor, impasibil la noțiunea timpului. (I.P.)

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.