Bibliografie

BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru,”N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962

ulei pe carton, 24 x 34 cm, semnat stânga jos, cu brun, Tonitza

Portretul, practicat încă de pe vremea când se afla pe băncile Școlii de Arte Frumoase din Iași, a reprezentat poate una dintre cele mai aplaudate categorii picturale în care artistul s-a avântat. Resursele documentare ne oferă o imagine relativă asupra lucrărilor de sfârșit de prim deceniu al secolului al XX-lea până spre perioada de după descoperirea Balcicului, spre sfârșitul vieții. Câteva portrete de bătrâni realizate la Munchen, în perioada bavareză, și probabil cel mai vechi portret cunoscut nouă astăzi, portretul mamei maestrului său, al Baronesei von Habermann, sunt date certe ale unei tendințe evidente spre o cercetare scrutătoare a firii umane. Pentru un personaj ca Tonitza, apariția unui astfel de gen pictural este evident reglementată de năzuințe psihologice nutrite în sufletul unui adevărat cercetător al vieții, cu atât mai mult cu cât știm astăzi că nu a făcut o carieră din vânzarea portretelor, deci nu avem de a face cu un rece realizator de comenzi. Un prim autoportret, datat 1911, alături de desenarea chipului soției Ecaterina, în 1913, ne aduc în prim plan pentru prima dată universul intim, pe care îl va prezenta atât de puternic în deceniul următor. Primul război mondial, prizonieratul și apoi vitregiile unei vieți sărăcăcioase vor transforma definitiv percepția lui Tonitza asupra omului, și dacă și până atunci se arunca în polemici asupra condiției umane, perioada imediat următoare războiului ne oferă un acid critic al societății românești. Pictura sa se îndrepta atunci spre omul simplu, ororile războiului, viața într-un lagăr sau sărăcia unei nații fiind doar unele din temele cel mai mult abordate. Însă nici acum chipul nu dispare, ci este esențializat și pus în subordinea motivului central, iar sarabanda de fețe triste ale unor femei văduve la cimitir sau de chipuri șterse ale gloatei ce formează coada la pâine este concretizată și absolutizată în final prin pictarea omului unei noi lumi, Gala Galaction, în 1920. Toată această etapă oferă portretului calitățile expresive necesare acelei manifestări sociale propovăduite de satiricul Tonitza. Apariția copilului în câmpul vizual al lui Tonitza a fost evident legată de nașterea propriilor copii, două fete, Irina (n.1917) și Catrina (n.1914), și un băiat, Petru (n.1915), alături de Silică, infantul care a dispărut în perioada de ședere la Vălenii de Munte, au alcătuit un mediu extrem de tineresc în casa familiei Tonitza. Toți cei patru apar în pânzele tatălui lor, în diverse ipostaze și însemnătăți. Probabil cel mai dramatic moment rămâne moarte celui mai mic, Silică, cel ce reprezintă modelul acelor minunate capetele de bebeluși cu care Tonitza ne încântă. Prima perioadă cu adevărat însemnată în cariera lui Tonitza este echivalentă șederii la Văleni, unde între 1921 și 1924 creează și trăiește alături de numeroasa sa familie. Începea atunci cu adevărat o analizare a orizontului profund umanist. Chiar dacă încă trimitea la București desene ce îl fixau drept solidar cu clasele muncitorești, adevărata lecție umană o primea în propria-i casă. Se producea o adâncire și o îmbogățire tematică, coloritul primea o nouă strălucire, cu adevărat afectivă, pe scurt, Tonitza își câștiga pânză cu pânză locul în istoria artei, așa cum îl știm noi astăzi. În ceea ce privește abordarea portretului, dar și a compozițiilor adiacente, mai generoase, Tonitza începea în perioada imediat următoare întoarcerii în Capitală (1924) să dezvolte și să îmbogățească imaginarul. Alături de copiii proprii apar și alte modele pe pânzele artistului, adolescența devenind treptat o etapă mult mai interesantă. Apar chiar și modelele profesioniste, și, până la descoperirea și aprofundarea tematicii orientaliste, modelările lui Tonitza aveau să tindă către manifestări expresioniste. Decorația rămânea un element important în instrumentele și în limbajul plastic, însă portretul se dezvolta în special după criterii expresive, fie prin paletă, fie prin modul de prezentare al chipului reprodus. În cazul operei de față întâlnim un mix stilistic. Paleta caldă, vibrantă, coroborată cu o tușă în note consonante, pare să marcheze acei pași urmați de Tonitza către îndepărtarea de regimul angoasei, al expresiei grave. “Saltimbancii”, “Îndurerata”, ciclul “Clovnilor”, “Orfanii” sau “Spleen” încep să fie înlocuite treptat de opere ca cea de față, cel mai probabil datorită contactului cu lumea micului orient dobrogean. Mangalia, apoi, mult mai târziu Balcicul (după 1933) îi vor oferi lui Tonitza un aer proaspăt nu doar peisajului, ci și tipului uman construit. Cu mici vibrații orientale, atât prin recuzită (tulpanul), dar mai ales prin notațiile cromatice, Capul de copil poartă în tușe un registru interesant definit de o simbioză perfectă între gest, incipiență, culoare și lirism. (I.P.)

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.