92. Trei frați (Copiii pictorului) [1920-1922]

„Copiii (...) ne apar cu fermecătoarea lor inexperienţă, cu armonioasa lor dezordine, cu întraripata lor nedisciplină, cu spaima lor pentru tot ce le este impus prin tradiţie şi autoritate şi cu pasiunea lor pentru tot ce este lumină, pentru tot ce este mişcare slobodă, graţie şi joc, pentru tot ce este bucurie a vieţii, pentru tot ce este dezinteresată înfrăţire, cu semenii planetari sub egal milostiva sărutare a unui soare, pe care foarte mulţi dintre ei, curând poate, nu-l vor mai vedea... În nenumăratele şi atent îndelungatele mele incursiuni pe care le-am făcut ca pictor în minunata lume a copiilor, mi-a fost dat să întâlnesc copii în zdrenţe şi flămânzi, copii suferinzi trupeşte, dar al căror suflet proaspăt şi limpede răsfrângea, ca un transparent şi pur izvor de munte, înalta frumuseţe a cerului. Am cunoscut copii în straie scumpe, copii hrăniţi cu îmbelşugare şi rafinament, copii încurajaţi de permanente atenţii şi dezmierdări, copii perfect sănătoşi, dar în sufletul cărora, prematur cătrănit, dospeau dureri inăbuşite şi creşteau spăimântătoare agonii.” (1931) (Scrieri despre artă) Impresionante şi în acelaşi timp edificatoare sunt cuvintele artistului român, Nicolae Tonitza. Definit şi identificat prin sintagma „Pictorul copiilor” – asemenea tuturor marilor creatori ce se contra-disting printr-un anume element ce le conferă unicitate, singularitate - Nicolae Tonitza ocupă un loc important în panteonul valorilor universale. Situat pe linia artei de tip realist, profund aplecată către om şi neajunsurile sale, continuator al viziunii lirice şi duioase a predecesorilor săi - Grigorescu dar mai ales Luchian - Tonitza a reuşit să îmbogăţească arta noastră cu opere în care a oglindit, cu o nemăsurată forţă realitatea vremii sale, umbrită poate de melancolia sufletului său. În creaţia lui Tonitza, tema copilului şi a copilăriei în general a ocupat un loc proeminent, atingând valoarea unui simbol. Tema îl frământă, îl preocupă, îl emoţionează, căutând, ca nimeni altul, acele note specifice ale copilăriei, cu puritatea, naivitatea şi dezorientarea în faţa problematicilor vieţii. Sentimentul de afectivitate paternă va fi sorgintea a numeroase opere care au avut puterea înfăţişării personalităţii artistice a pictorului, prilejuindu-i acestuia experienţa unor raporturi aproape muzicale ale culorilor. Cu sinceritatea-i şi modestia specifică, Tonitza afirma că nu a făcut altceva decât să-şi picteze proprii copii „atâta vreme cât au fost mici. Din leagăn, de la primele lor dibuiri pe podea, din scăpărarea privirilor lor, eu cred – spunea acesta – că nu redam pe pânză decât emoţia unui tată...” Catrina (1914), Petru (1915) şi Irina (1917), cărora li se alătură Nineta Gusti (nepoata artistului) au configurat în mare parte creaţia lui Nicolae Tonitza, dedicată vârstei inocenţei. Pe Catrina o cunoaştem din lucrarea, astăzi dispărută, „O floare între flori”; Petru devine modelul unor portrete intitulate „Negustorul cel mic”, „Clovnul cel tânăr”, „Ciobănaşul”, „Băiatul florăresei”, iar cu ajutorul recuzitei, băiatul pictorului asumă roluri noi, ca de exemplu, în lucrarea „Cap de fetiţă cu broboadă albă”; Irina îl va inspira pe artist pentru „Irina”, „Katiuşa lipoveanca”, iar nepoata Nineta pentru opera „Portret de fetiţă”. Cu spiritul său de fin observator, tatăl Tonitza îi urmăreşte la joacă, cand dorm, când plâng, le ascultă strigătele şi le analizează mişcările şi gesturile, le cercetează în fiecare clipă expresiile. Uneori copiii îi pozează artistului fără ca ei să ştie, alteori aceştia sunt nevoiţi să aştepte nemişcaţi ore în şir, ascultând docili indicaţiile tatălui. Pentru un efect pictural major, artistul le aşează pe cap basmale sau pălării, le pune la gât eşarfe viu colorate, ori îi aşează în faţa vreunei scoarţe în culori vibrante, îmbrăcaţi simplu, în cămăşuţe albe şi desculţi. Copiii din picturile lui Tonitza sunt văzuţi în puritatea firească a vârstei şi în simplitatea traiului pe care-l duc. Modestia costumelor izbutesc să scoată şi mai mult în evidenţă expresivitatea chipurilor şi a atitudinilor, carnaţia specifică inocenţei şi prospeţimei vârstei. Astfel, în pictura lui Tonitza îşi face loc un nou tip de copil, ce nu are nimic de-a face cu eleganţa aristocratică a portretelor de copii din operele pictorului englez Thomas Gainsborough (1727-1788), de exemplu. În acelaşi timp, modestia traiului acestora, din casa de la Văleni, ce atârna de munca tatălui, insuficient răsplătită, nu aduce vreun tragism pe chipurile copiilor. Tipul de copil care s-a conturat în viziunea lui Tonitza este, aşadar, rezultatul propriei lui experienţe părinteşti în interiorul căminului familial şi al personalei concepţii despre lume şi viaţă. Chiar dacă sunt mici, copiii din pânzele lui Tonitza nu sunt insensibili sau indiferenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor. Sentimentele de bucurie, de amărăciune, de visare sau nedumirire, ce se citesc pe chipurile lor, reprezintă de fapt tot atâtea stări sufleteşti de care nici măcar cei mici nu sunt în vreun fel scutiţi. Noutatea viziunii artistului constă tocmai în acest dialog continuu între lumea interioară, pură, fragedă şi cea exterioară, plină de tot felul de încercări. Elementul distinctiv în portretistica copiilor lui Tonitza îl constituie ochii: rotunzi şi catifelaţi - inspiraţi parcă de chipurile pruncilor de pe zidurile Mănăstirii Hurezi - afundaţi în basmul propriu vârstei, istoviţi, trişti sau miraţi, ochi care nu înţeleg nimic, ochii copiilor lui Tonitza sunt tot atâtea porţi deschise către fiinţa acestora. Ochilor li se alătură buzele încremenite, Tonitza reuşind astfel să creeze mici detalii ale unui imens univers psihologic, în interiorul căruia chipul copilului apare ca un microcosmos familial. Notaţii biografice în albumul propriei familii, chipurile copiilor pictaţi de Tonitza sunt integrate unei atmosfere lirice respirată prin intermediul tonurilor de culoare folosite, ţesuturilor îmbrăcăminţilor şi ale covoarelor ţărăneşti din fundal. Am putea spune că una dintre paginile de început ale jurnalului de familie, opera „Copiii pictorului”, înfăţişează gingăşia şi sensibilitatea acestora, legătura strânsă a sufletelor lor, atitudinea ocrotitoare a fetiţei mai mari, Catinca, în preajma fraţilor mai mici. Chipurile suave şi inocente sunt pictate în tonalităţi calde şi proaspete, la care tuşele mărunte şi cafenii ale fundalului, în care se identifică un vas cu flori, vin să reîntregească imaginea, punând şi mai mult în evidenţă puritatea carnaţiei copiilor, conturând o operă unică, integrată primei jumătăţi a deceniului al treilea.

Bibliografie

BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru,”N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962

Dimensiuni

width 50 cm, height 59 cm

Descriere

ulei pe carton, semnat dreapta sus, cu brun, N. Tonitza

Informații documentare

Proveniență: colecţie privată, Franţa.

Datare

1920-1922

Informații suplimentare

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.