86. Nud în fotoliu roșu [1933-1934]

Simbol al descătușării și al asumării libertății în artă, nudul se va remarca, în decursul istoriei, drept un gen special al picturii. În Antichitate și Renaștere, reprezentanții curentelor artistice vor îndepărta veșmintele lui Eros, aducând în fața privitorilor natura sa umană. Eros va lua apoi forma amorașilor, care se vor transforma ulterior în îngeri și heruvimi. Înfățișați cu trupurile dezgolite, eroii operelor antice vor deschide calea familiarizării artiștilor și publicului deopotrivă cu un nou tip de artă. De la primii pictori români moderni, reveniți în țară de la studiile efectuate peste hotare și până în contemporaneitate, nudul a fost integrat în pictură și ridicat la rang de artă. Spre deosebire de sculptori, care și-au îndreptat atenția și asupra volumelor masculine, pictorii se vor concentra mai degrabă asupra idealizării proporțiilor feminine. Nicolae Tonitza se numără printre pictorii care ”au dominat prima jumătate a secolului XX și care au făcut din tablourile cu nuduri un gen independent al picturii”, după cum afirmă Mircea Deac; alături de Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu și Camil Ressu. În operele lor vom identifica figura ființei iubite, a unui model ori a unei personalități reputate. De obicei, modelul se confundă cu personaje din biografia artiștilor, astfel că îi va fi îngăduit să pășească atât în atelier, cât și în căminul pictorului. În economia creației artiștilor menționați anterior, nudul va beneficia de numeroase studii pregătitoare, desene și caroiaje. Aceștia vor dedica un timp îndelungat studiului anatomic iar transpunerea imaginii în ulei va fi realizată, în consecință, la finalul unei perioade generoase destinată cercetării și experimentelor. Situat dincolo de redarea veridică și extazul în fața motivului, Nicolae Tonitza își va surprinde muzele în iatac, șezând pe scaun, întinse pe divan; înfățișate frontal, din profil sau chiar din spate. Artistul posedă capacitatea de a reda expresivitatea corpului indiferent de ipostaza în care pozează modelul său. În general, după cum remarca și criticul Mircea Deac în raport cu Tonitza ori Pallady, artiștii vor evita încadrarea în spațiul compozițional a picioarelor ”cu labele lor lipsite de orice farmec”. În consecință, opera de față devine emblematică tocmai prin prisma redării trupului gol în întregimea sa, din creștetul capului și până în vârful picioarelor. Rezultatul numeroaselor studii efectuate pe model se va transpune într-o deosebită capacitate de a pătrunde în universul interior al modelului și de a pune în valoare sentimente precum singurătatea și tristețea. Remarcăm, și în opera de față, specificitatea ilustrării chipului lipsit de prezența pupilelor; părul negru, tuns scurt și încrucișarea mâinilor deasupra pântecului. Plenitudinea volumelor devine laitmotivul operei și converge de la forma ovală a chipului către rotunjimile bustului și până la plinătatea coapselor ori a gambelor. În scrierile sale despre artă, Tonitza aduce în discuție problematica receptării nudului în arta autothtonă, făcând referire la reticența și puritanismul manifestat de unii privitori. ”Cine se lasă cucerit în fața unui nud de voluptatea cărnii și nu de voluptatea de a picta – ratează”, avea să remarce artistul, astfel că după însușirea preceptelor academismului münchenez și a învățăturilor de la Belle-Artele din Iași, va stăpâni anatomia umană și va prelua tematica în creația sa. Opera de față, intrată în posesia artistului și colecționarului Vasile Parizescu la data de 24 noiembrie 1988, are în spate o poveste captivantă. Contemporan cu una dintre fiicele artistului – Catrina Tonitza, Vasile Parizescu va lega, de-a lungul timpului, o relație de prietenie cu aceasta. Îi va telefona cu ocazia zilei de naștere ori de sărbători și va ajunge, în urma unei sugestii primite de la o terță persoană, să afle despre existența lucrării de față. Tabloul a fost păstrat într-o ladă de călătorie ce a aparținut lui Nicolae Tonitza. Din motive logistice (mai exact, lipsa de spațiu), Ecaterina Tonitza, soția pictorului, îl va ruga pe Ștefan (Afane) Teodoreanu (pictor la rându-i, fost elev al lui Tonitza și fiul scriitorului Ionel Teodoreanu) să o depoziteze în locuința sa. Ștefan Teodoreanu va înapoia această ladă Catrinei Tonitza, fiica celor doi, la câteva decenii distanță. Lada păstra în interiorul său câteva tablouri, depozitate acolo din anii ’35-’40. În lada de călătorie, pictorul depozita cartoanele sau pânzele grunduite, dar și operele finite. Cea mai mare dintre lucrări – ”Nud pe fotoliu roșu” – înfățișa un nud de adolescentă, cel mai probabil una dintre fiicele pictorului. Date fiind circumstanțele în care a fost păstrată opera de față: închisă vreme de aproximativ 50 de ani într-o ladă, în întuneric, e de la sine înțeleasă starea de conservare în care a fost găsită. Ce e curios, însă, e marcajul sub formă de ”X”, trasat pe diagonale, dintr-un capăt în altul al lucrării, cu pensula înmuiată în negru. În jurul pelvisului, colecționarul remarca, la momentul inspectării cartonului în casa Catrinei Tonitza, tăieturi subțiri, ca de cuțit. De la fiica artistului, Parizescu va afla o scurtă istorie a celor survenite asupra lucrării, și anume intervenția Ecaterinei Tonitza cu schingiurile de cuțit și liniile negre pe suprafața cartonului. Tot de la Catrina Tonitza, Vasile Parizescu va cunoaște detalii despre divorțul părinților săi petrecut în anii ’34-’35, procesul sau convenția sub care a plecat Tonitza la Iași, unde va fi rector la Academia de Belle-Arte. Rezemată de fotoliul mare, roșu, protagonista din opera de față își poziționează mâinile una peste cealaltă, acoperind astfel zona pântecului; în timp ce picioarele, apropiate până la genunchi, se depărtează ușor ”din exterior spre interior, având vârfurile pantofilor lipite”, după cum remarca chiar colecționarul la momentul consemnării detaliilor primei întâlniri cu opera. Poziționarea astfel a modelului diminuează, în opinia colecționarului, din sexualitatea pe care o degajă, nu de puține ori, tablourile nud. Tonitza creează așadar un nud mult mai potolit, de adolescentă, în care accentul e pus mai puțin pe sentiment și semnificații ascunse, și mai mult asupra desfășurării organice, asupra studiului și exercițiului tehnic și plastic. Vasile Parizescu remarca pașii premergători pe care obișnuia să îi parcurgă pictorul înainte de a realiza forma finită a operei, de la desenul caroiat, realizat pe coli de desen ori hârtie de calc și până la transcrierea acestuia ulterioară, în ulei, pe pânză ori carton. Fiind fascinat de lucrarea în sine, de modul de execuție a desenului și de cromatica intensă în care și-a dibuit artistul întreg universul creator, colecționarul va hotărî că e necesar ca tabloul să ajungă în colecția sa. Se va învoi cu posesoarea lui, vor redacta și semna un contract și va continua să viziteze casa fiicei pictorului. Va pleca, adesea, însoțit și de alte lucrări (uleiuri sau desene) care îi vor întregi colecția de Tonitza și va intra de asemenea și în posesia desenului caroiat premergător lucrării de față. Afară de semnificațiile care acompaniază de obicei creația artistului, misterul operei de față e adâncit și mai mult de scurta istorioară care precede ieșirea sa pe simezele expozițiilor începând cu anul 1992.

Bibliografie

DEAC, Mircea, ”Nudul în pictura românească”, Monitorul Oficial, București, 2010. GEORGESCU, Radu Călin, ”Scurtă hermeneutică a nudului în pictura românească”, București, 2011. PARIZESCU, Vasile, ”Viața ca o pasiune. Colecționarii.”, Monitorul Oficial, București, 2012.

Dimensiuni

width 69.5 cm, height 100.5 cm

Descriere

ulei pe carton

Informații documentare

Opera a participat la prima expoziție a Societății Colecționarilor de Artă din România, din ciclul ”Colecții și Colecționari”, 12 - 25 mai 1992. Opera a participat la expoziția ”Nudul în Colecțiile de Artă particulare”, 8 - 27 iunie 1993. Opera este reprodusă în albumul ”Nudul în pictura românească”, Mircea Deac, Monitorul Oficial, București, 2010. Opera este reprodusă în albumul ”Viața ca o pasiune. Colecționarii.”, Vasile Parizescu, Monitorul Oficial, București, 2012. Opera a participat la expoziția ”Reprezentări feminine în arta românească”, Muzeul Național Cotroceni, 17 februarie - 3 aprilie 2022 și este reprodusă în catalogul expoziției.

Lot.notes

Pe verso, autentificarea fiicei artistului, Catrina Tonitza: ”Tabloul ”Nud în fotoliu roșu” a fost pictat de tatăl meu, pictorul N.N. Tonitza, în perioada 1933-34, reprezentând pe sora mea Irina. Tabloul a stat în familie până în octombrie 1988, când l-am dat colecționarului Vasile Parizescu.” Octombrie 1988, Catrina Tonitza”

Datare

1933-1934

Provenienţă

colecția Victoria și Vasile Parizescu.

Informații suplimentare

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.