Bibliografie

OPRESCU, George, ”Ștefan Popescu”, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București

ulei pe pânză, 50 x 65 cm, semnat și datat dreapta jos, cu negru, St. Popescu, (19)28

Destinul pictorului Ştefan Popescu a fost marcat de-a lungul timpului de acele așa-numite întâlniri providențiale. Pasiunea pentru desen, manifestată încă din copilărie, îi este descoperită și susținută de profesorul Ionescu-Gion. În monografia dedicată pictorului, George Oprescu citează în mai multe rânduri o autobiografie găsită printre ultimele documente ale acestuia. Printre rândurile acestui prețios document artistul declara: ”Plăcerea, aș putea spune pasiunea pentru desen și la urmă pentru pictură, în acea școală mi s-au dezvoltat.” Școala la care face referire este cea de Institutori, din Ploiești, unde îl are profesor de franceză pe Ionescu-Gion, întreprinzător iubitor de artă care simțea că trebuie să încurajeze tinerii, Ștefan Popescu fiind unul dintre aceștia. A cochetat o perioadă cu mișcarea socialistă și cu profesoratul deopotrivă, renunțând la ambele în favoarea artei și a plecării la Munchen. În sistemul bavarez a făcut trei ani desen înainte de a trece la clasa de pictură, origine a disciplinei desenului pe care a cultivat-o până la sfârșitul carierei. A doua întâlnire providențială este cea cu Spiru Haret, care-i admiră o lucrare expusă în ferestrele de pe Calea Victoriei a redacției ziarului “L’ Independence Roumaine” și care se oferă să-l susțină anual până la terminarea studiilor. Întâmplarea nu este lipsită de amănuntele ei de insolit, inițial pictorul refuzând așa-numitul ajutor, ca mai apoi să se înțeleagă cu Haret să-i ofere un tablou în schimb. Atmosfera de la Munchen era sufocată de academism, în timp ce la Paris se afirmau impresioniștii. Cu toate acestea Ștefan Popescu urmează timp de 5 ani cursurile, trecând apoi la clasa de compoziție și se orientează spre pictura monumentală pentru aproximativ 3 ani. Abia la Paris artistul regăsește atmosfera și stilul sub care să poată evolua. Oprescu menționează întâlnirea cu Lucien Simon, Charles Cottet și, indirect, cu Whistler, prin lucrările expuse, catalogându-i pe aceștia ca artiști ce avuseseră o reacție ”contra impresionismului victorios și uneori excesiv în analiza și diviziunea tonurilor, mergând până la o dizolvare a formei.” Alături de acești prieteni și profesori totodată își clarifică Ștefan Popescu concepția asupra actului artistic și dobândește în fața naturii ”un calm afectuos și receptiv”. La Paris sau în multiplele călătorii în Bretania, grupul l-a introdus pe pictor naturii sălbatice și modului de contemplare impresionist, marcat de dihotomia obiectiv-subiectiv. Peisajul breton, dar și localnicii au reprezentat un subiect bogat, mai ales la sugestia aceluiași Simon, dar și datorită naturii melancolice a lui Popescu. În anii petrecuți în țară, peisajul devine tematica principală în opera sa. Copacul începe să se insinueze în lucrările sale, împrumutând și, finalmente, înlocuind la toate nivelurile prezența umană. De asemenea își crează și un tipar compozițional, cu două registre, unul în partea de jos, ”ca o perdea cu găuri” prin care se întrevede cel de-al doilea plan, de cele mai multe ori un peisaj care se întrevede în depărtare, antitetic reprezentat față de cele din prim plan, văzut ca prin vis în comparație cu materialitatea celui dintâi. Peregrin neobosit, a străbătut țara, dar și Europa, avid de a surprinde în tehnici diferite, diversitatea geografică a lumii în maniera-i personală. Ștefan Popescu este poate unul din exemplele cele mai potrivite pentru modul de abordare a naturii propuse de impresioniști. Disciplina lucrului în natură, în fața subiectului, l-a purtat prin Veneția, Germania, Turcia, Maroc, Tunis ori sudul Franței de unde s-a întors ”cu câteva dintre cele mai cunoscute și reușite pânze: La Cap-Ferrat, Case provensale, Pădurile de pini la malul mării.” ”Case provensale” prezintă aceeași structură compozițională observată de George Oprescu. Prim planul este dominat de materialitatea aproape agresivă a casei tipic provensale, roșie, cu obloanele bătute de vânt. Arhitectura ei crează gradual perspectiva prin șirul de mici contraforți, care culminează cu structura porticului, prin care se vede cel de-al doilea plan, o casă schițată în depărtare. Desenul viguros se simte sub roșul zidurilor casei din prim plan, pe când vecinătatea casei din al doilea e sugerată prin tușe de culoare marcate subtil de linii negre de contur. Elementul vegetal al copacului, această prelungire a firii artistului, nu putea să lipsească, marcând trecerea de la un plan la altul. Ștefan Popescu a reușit, prin contactul cu mediul francez, să reconcilieze realismul redării naturii, obiectiv prin excelență, cu subiectivul propriului mod de a interpreta cele văzute.

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.