otografiile lotului sunt informative și orientative, neputând să asigure o vedere extrem de detaliată a obiectului din toate unghiurile. Recomandăm inspectarea fizică atentă a lotului înainte de licitare.
otografiile lotului sunt informative și orientative, neputând să asigure o vedere extrem de detaliată a obiectului din toate unghiurile. Recomandăm inspectarea fizică atentă a lotului înainte de licitare.
Pictura lui Nicolae Grigorescu a reprezentat o atracție pentru întreaga masă a tinerilor artiști români ce se formau în jurul anului 1900. Petrașcu, unul dintre cei mai privilegiați dintre aceia ce regăseau în pictura grigoresciană cea mai înaltă dovadă a culturii românești, a avut posibilitatea de a picta și de a crește în preajma maestrului. Alături de Ipolit Strâmbu, Petrașcu s-a apropiat de atelierul lui Grigorescu, unde, în paralel cu Școala de Belle Arte, prefera să ia sfaturi în fața celor primite de la G.D. Mirea, figura centrală a instituției oficiale amintite. Desigur că apropierea de principalul pictor național putea fi intermediată și de fratele mai mare al lui Petrașcu, Nicolae, figură centrală a vieții culturale românești, director de periodic, critic și monografist. Până la plecarea în Franța, în 1898, și aceasta intermediată de recomandarea lui Grigorescu pe lângă Spiru Haret, Petrașcu a alternat cursurile de la școală cu scurtele intermezzi în preajma maestrului sus numit, pentru care uneori chiar pregătea pânzele sau vernisa unele lucrări. O dată cu câștigarea bursei pentru străinătate, instituită imediat după absolvirea cursurilor de la Belle Arte, Petrașcu va ajunge la Paris, unde se înscria la vestita Academie Julian. Cei trei ani petrecuți în Paris, pe lângă însemnătatea studiului și a copiilor după maeștrii pe care sigur le-a făcut în ambianța de la Louvru, au reprezentat și perioada în care pictorul descoperă călătoria de studii. Călătoria în Bretania apare drept inițiere în itinerarul grigorescian, iar Vitre-ul sau Montreuil-ul devin un omagiu adus maestrului de la Câmpina. În primul deceniul al secolului XX, Petrașcu ni se relevă drept un vituoz al penelului, cu lecția grigoresciană bine asimilată, în special prin vasta diversitate a temelor abordate. Peisajul, chiar dacă pictorul nu a fost niciodată un plein-airist în adevăratul sens al cuvântului, a reușit chiar să amăgească o seamă de critici ai primei perioade a lui Petrașcu, care “devenea” impresionist. Această factură clasicizantă a artei lui Petrașcu pornea tocmai de la maniera de pictare, care emana din opere concepute într-o notă lirică tradițională, o caracteristică a atitudinii de contemplare în fața naturii. Însă Petrașcu a reușit să echilibreze balanța în favoarea originalității prin iscusirea unui aspect tipic uleiurilor, astfel apar acele opere ce trăiesc tocmai prin apariția “neîngrijită”. Aspectul de non finit oferit peisajelor sale îl apropiau încă o dată pe Petrașcu de Grigorescu, însă tușa împăstată( expresivă) a celui dintâi a fost tocmai nota de orginalitate ce se va propaga în întreaga operă de mai târziu. Aspectul violent al uleiului petrașcian, așa cum îl simțea Nicolae Iorga la 1904, trăia în pânzele artistului prin nonșalanța cu care arunca pasta pe suprafață, sau prin lipsa unei maniere a tușelor, ce nu corespundea acelei construcții formale a compoziției. De la “abuz de pată colorată, insuficientă intuiție a formelor...” cum îl vedea criticul literar Mihail Dragomirescu, putem înțelege lupta pe care Petrașcu o ducea cu estetica academistă, refuzând cu încăpățânare să se complacă cu instrumentele clasice, conturul, factura netedă oferită de valorația tonurilor sau degradeurilor pitorești fiind excluse din uleiurile pictorului. În peisajul francez de început, așa cum ni se relevă și stradela bretonă de față, uleiul petrașcian respiră tocmai prin efervescența și dezordinea tușelor. Pasta este pusă generos, în alternări crude ale unor tonuri teroase, amintind mereu de acele apariții vesperale sau nocturne. Chiar dacă studiul luminii nu este atât de avansat, fiind limitat la tonul cald, sau chiar la albul pus cu aceeași insistență materială, peisajul câștigă în plan compozițional tocmai prin tușa de culoare. Petrașcu nu caută să construiască perspectivă clasică, pe care de altfel o va evita întreaga carieră.
Bibliografie
CONSTANTINESCU, Paula şi SCHOBEL, Doina, „Gheorghe Petraşcu” Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, Bucureşti 1972
VASILE, Florea, „Gheorghe Petraşcu”, Editura Meridiane, Bucureşti 1989
Dimensiuni
height 32 cm, custom 19,5
Descriere
ulei pe carton, semnat dreapta jos, cu roşu, Gh. Petraşcu
Informații suplimentare
Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.
Pictura lui Nicolae Grigorescu a reprezentat o atracție pentru întreaga masă a tinerilor artiști români ce se formau în jurul anului 1900. Petrașcu, unul dintre cei mai privilegiați dintre aceia ce regăseau în pictura grigoresciană cea mai înaltă dovadă a culturii românești, a avut posibilitatea de a picta și de a crește în preajma maestrului. Alături de Ipolit Strâmbu, Petrașcu s-a apropiat de atelierul lui Grigorescu, unde, în paralel cu Școala de Belle Arte, prefera să ia sfaturi în fața celor primite de la G.D. Mirea, figura centrală a instituției oficiale amintite. Desigur că apropierea de principalul pictor național putea fi intermediată și de fratele mai mare al lui Petrașcu, Nicolae, figură centrală a vieții culturale românești, director de periodic, critic și monografist. Până la plecarea în Franța, în 1898, și aceasta intermediată de recomandarea lui Grigorescu pe lângă Spiru Haret, Petrașcu a alternat cursurile de la școală cu scurtele intermezzi în preajma maestrului sus numit, pentru care uneori chiar pregătea pânzele sau vernisa unele lucrări. O dată cu câștigarea bursei pentru străinătate, instituită imediat după absolvirea cursurilor de la Belle Arte, Petrașcu va ajunge la Paris, unde se înscria la vestita Academie Julian. Cei trei ani petrecuți în Paris, pe lângă însemnătatea studiului și a copiilor după maeștrii pe care sigur le-a făcut în ambianța de la Louvru, au reprezentat și perioada în care pictorul descoperă călătoria de studii. Călătoria în Bretania apare drept inițiere în itinerarul grigorescian, iar Vitre-ul sau Montreuil-ul devin un omagiu adus maestrului de la Câmpina. În primul deceniul al secolului XX, Petrașcu ni se relevă drept un vituoz al penelului, cu lecția grigoresciană bine asimilată, în special prin vasta diversitate a temelor abordate. Peisajul, chiar dacă pictorul nu a fost niciodată un plein-airist în adevăratul sens al cuvântului, a reușit chiar să amăgească o seamă de critici ai primei perioade a lui Petrașcu, care “devenea” impresionist. Această factură clasicizantă a artei lui Petrașcu pornea tocmai de la maniera de pictare, care emana din opere concepute într-o notă lirică tradițională, o caracteristică a atitudinii de contemplare în fața naturii. Însă Petrașcu a reușit să echilibreze balanța în favoarea originalității prin iscusirea unui aspect tipic uleiurilor, astfel apar acele opere ce trăiesc tocmai prin apariția “neîngrijită”. Aspectul de non finit oferit peisajelor sale îl apropiau încă o dată pe Petrașcu de Grigorescu, însă tușa împăstată( expresivă) a celui dintâi a fost tocmai nota de orginalitate ce se va propaga în întreaga operă de mai târziu. Aspectul violent al uleiului petrașcian, așa cum îl simțea Nicolae Iorga la 1904, trăia în pânzele artistului prin nonșalanța cu care arunca pasta pe suprafață, sau prin lipsa unei maniere a tușelor, ce nu corespundea acelei construcții formale a compoziției. De la “abuz de pată colorată, insuficientă intuiție a formelor...” cum îl vedea criticul literar Mihail Dragomirescu, putem înțelege lupta pe care Petrașcu o ducea cu estetica academistă, refuzând cu încăpățânare să se complacă cu instrumentele clasice, conturul, factura netedă oferită de valorația tonurilor sau degradeurilor pitorești fiind excluse din uleiurile pictorului. În peisajul francez de început, așa cum ni se relevă și stradela bretonă de față, uleiul petrașcian respiră tocmai prin efervescența și dezordinea tușelor. Pasta este pusă generos, în alternări crude ale unor tonuri teroase, amintind mereu de acele apariții vesperale sau nocturne. Chiar dacă studiul luminii nu este atât de avansat, fiind limitat la tonul cald, sau chiar la albul pus cu aceeași insistență materială, peisajul câștigă în plan compozițional tocmai prin tușa de culoare. Petrașcu nu caută să construiască perspectivă clasică, pe care de altfel o va evita întreaga carieră.
Informații suplimentare
Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.
CONSTANTINESCU, Paula şi SCHOBEL, Doina, „Gheorghe Petraşcu” Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, Bucureşti 1972
VASILE, Florea, „Gheorghe Petraşcu”, Editura Meridiane, Bucureşti 1989
Dimensiuni
height 32 cm, custom 19,5
Descriere
ulei pe carton, semnat dreapta jos, cu roşu, Gh. Petraşcu
