otografiile lotului sunt informative și orientative, neputând să asigure o vedere extrem de detaliată a obiectului din toate unghiurile. Recomandăm inspectarea fizică atentă a lotului înainte de licitare.
otografiile lotului sunt informative și orientative, neputând să asigure o vedere extrem de detaliată a obiectului din toate unghiurile. Recomandăm inspectarea fizică atentă a lotului înainte de licitare.
Apariția lui Ion Țuculescu în istoria artei românești, dar și evoluția sa cu totul singulară, marchează unul dintre momentele de sincronism între arta internațională și cea românească. După ”epuizarea” interbelicilor, în cadrul noii generații de artiști a apărut o reacție anti-estetizantă, marcând de acum celebra criză a imaginii. Experiența celui de-al Doilea Război Mondial determină schimbarea de direcție către dramatismul exprimat cromatic. Ţuculescu rămâne singular în originalitatea cu care a preluat direcția expresionistă comună spațiului european, dar și prin rapiditatea cu care a ars această etapă, distilând-o și reformulând-o constant în scurta sa viață. De-a lungul întregii sale cariere, artistul a oscilat, inegal cu sine, dar nu și cu opera sa. Personalitate de factură expresionistă, cu un mod de ”gestație” a lucrării asemănător romanticilor ”chinuiți” de stări febrile, Țuculescu a împins limitele creației dincolo de orizontul pe care îl întrezărea. Astfel, începând cu anii ‘40, creația sa începe să se schimbe gradual, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Din punct de vedere cromatic, opțiunea pentru expresionism se accentuează din 1942, când apar contrastele violente, iar nuanțarea începe să dispară, culoarea fiind folosită pentru calitatea de a crea raporturi decorative pe fundalul folosirii tot mai preganante a negrului. Și din punct de vedere al compoziției are loc o simplificare, pe fondului inspirației fecunde oferită de motivele populare de pe scoarțele oltenești. Este începutul așa-numitei perioade folclorice, circumscrisă perioadei 1947 – 1956. Din acest moment, mutațiile de stil petrecute vor fi definitorii - deși mult timp vom continua să ne întrebăm, din când în când, la ce tip de sinteză ar fi ajuns arta lui Țuculescu, dacă parcursul său nu ar fi fost întrerupt în 1962. Raportându-ne la latura subiectivă, creația lui Ion Țuculescu este probabil cea mai susceptibilă unor analize profunde, date fiind unicitatea, apariția și locul în arta românească și internațională a mijlocului de secol XX. Deși creația sa a fost diseminată și criticată în nenumărate rânduri - în special după decesul artistului sau după confirmarea internațională a valorii picturii sale (după 1966) - orice apariție a unei opere schimbă discursul și necesitatea reconsiderărilor estetice. Trecând peste clasificări și recurențe stilistice, etapele de creație ale lui Ion Țuculescu - chiar dacă condensate într-o perioadă relativ scurtă de timp - devin subiectul unor discuții interesante referitoare la plasarea, relevanța și locul unor opere ce se află la granițe stilistice. Acest fapt este de cele mai multe ori întâlnit în cazul operelor din ultima perioadă de viață (creație), așadar în ultimii 5 ani, atunci când căutările artistului depășesc un nivel estetic lesne de înțeles. Chiar dacă pare desuet, abstractul sau tendințele abstractizante către care s-a îndreptat autorul nu sunt ușor asimilabile de istoria artei românești. Acest fapt se explică nu doar prin prisma unicității, ci și datorită caracterului intim ce a dus la această manieră, la acest mod de lucru. Astfel, analizarea unei opere ca cea de față, instinctiv plasabilă în ultima etapă de creație, nu răspunde doar unui sistem de înțelegere dependent de o periodizare a operei, ci mai degrabă unei enunțări a filonului și materializării acestuia într-un complex pictural logic. Ca în cazul majorității operelor recognoscibile după sursa inspirațională, subiectul este deschis de importanța, apariția și însemnătatea totemului, factor central al uleiurilor lui Țuculescu, începând cu a doua jumătatea a anilor '50. Astfel, discuția este coordonată de înfiriparea motivului folcloric, a cărui ultimă manifestare este purtată și concentrată în apariția acestui meta-simbol, totemul. Dacă în anii '50, chiar de la începutul lor, se observă o omogenizare a realității cu folclorul, evidentă în lucrările celebre - "Noaptea la Ștefănești", "Iarnă cu corbi" sau "Dansul fluturilor" - către sfârșitul acestei etape Țuculescu aprofundează și esențializează realitatea într-o suită de opere ce sparg tiparul figurativului. Această osmoză inițiată de opere ca cele amintite mai sus va deveni punctul de pornire sau motivația lui Țuculescu pentru a-și dinamita discursul plastic. Artistul preia calitatea decorativă a elementului de sursă tradițională, îl dislocă și îi reconfigurează nu doar forma, ci și simbolistica, reușind către finalul deceniul șase să deschidă o etapă elitistă a creației sale. Abstractul Faza totemică - dincolo de apariția insolită în creația românească a mijlocului de secol XX, dincolo de însemnătatea superioară pe care o poartă în chiar opera lui Țuculescu - este probabil și una dintre cele mai importante racordări ale artei românești la spiritualitatea europeană și mondială. Acum se individualizează Țuculescu abstractizant care, după 1957 - 1958, preia un discurs mult esențializat și își transformă corpusculii picturali în opere de sine stătătoare. Nu mai putem discuta de compoziții clasice, peisajul dispare total, iar parametrii moderni sunt translatați dinspre subiect spre analizarea acestuia. Probabil cea mai bună sintagmă pentru această etapă/perioadă/ciclu este aceea a "semnelor și simbolurilor", dată fiind importanța lor pentru creator. Totemul reprezintă sublimarea motivului folcloric, sintetizat în ultimii 4 -5 ani de viață, încheind practic perioada folclorică tocmai prin dematerializarea figurativă. Imaginea este epurată de orice trimitere spre figurativ, structura totemică făcând trecerea spre perioada abstract- simbolică. Prefigurat în mai multe pasteluri, motivul simbolic definește o lume primară, restrângându-se la ”trei ideograme obsesive – ochiul, troița, totemul” (Magda Cârneci, ”Țuculescu”, Ed. Meridiane, 1984). Elementele simbolice conturează un spațiu abstract, lipsit de perspectivă, geometrizat în structura sa de repetiția acestora și de radicalizarea culorii. Monumental, dominând spațiul, totemul este deopotrivă ermetic și deschis interpretărilor, emanând înțelesuri pe care le transmite imaginii, care astfel se rupe de funcția mimetică și devine o formă de cunoaștere. (I.P.)
ulei pe hârtie cașerată pe pânză, semnat dreapta jos, cu negru, în monogramă, TUC
Informații documentare
Proveniență:
colecţia George Macovescu, Ministru de Externe (1972-1978) şi Preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1978-1982).
Opera a participat la expoziția retrospectivă "Ion Țuculescu", Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă și Muzeul Simu, Sala Dalles, București, 1965, cat. 76.
Opera este reprodusă în albumul "Ion Țuculescu", Ion Vlasiu, Ed. Meridiane, București, 1966 la cat. 80.
Opera este reprodusă în albumul "Ion Ţuculescu", A.E.Baconsky, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972, cat. 82.
Opera este menționată în catalogul expoziției retrospective "Ion Țuculescu", Muzeul Național de Artă al României, București, 1999, la pag. 64, cat. 28.
Datare
1958-1959
Informații suplimentare
Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.
Apariția lui Ion Țuculescu în istoria artei românești, dar și evoluția sa cu totul singulară, marchează unul dintre momentele de sincronism între arta internațională și cea românească. După ”epuizarea” interbelicilor, în cadrul noii generații de artiști a apărut o reacție anti-estetizantă, marcând de acum celebra criză a imaginii. Experiența celui de-al Doilea Război Mondial determină schimbarea de direcție către dramatismul exprimat cromatic. Ţuculescu rămâne singular în originalitatea cu care a preluat direcția expresionistă comună spațiului european, dar și prin rapiditatea cu care a ars această etapă, distilând-o și reformulând-o constant în scurta sa viață. De-a lungul întregii sale cariere, artistul a oscilat, inegal cu sine, dar nu și cu opera sa. Personalitate de factură expresionistă, cu un mod de ”gestație” a lucrării asemănător romanticilor ”chinuiți” de stări febrile, Țuculescu a împins limitele creației dincolo de orizontul pe care îl întrezărea. Astfel, începând cu anii ‘40, creația sa începe să se schimbe gradual, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Din punct de vedere cromatic, opțiunea pentru expresionism se accentuează din 1942, când apar contrastele violente, iar nuanțarea începe să dispară, culoarea fiind folosită pentru calitatea de a crea raporturi decorative pe fundalul folosirii tot mai preganante a negrului. Și din punct de vedere al compoziției are loc o simplificare, pe fondului inspirației fecunde oferită de motivele populare de pe scoarțele oltenești. Este începutul așa-numitei perioade folclorice, circumscrisă perioadei 1947 – 1956. Din acest moment, mutațiile de stil petrecute vor fi definitorii - deși mult timp vom continua să ne întrebăm, din când în când, la ce tip de sinteză ar fi ajuns arta lui Țuculescu, dacă parcursul său nu ar fi fost întrerupt în 1962. Raportându-ne la latura subiectivă, creația lui Ion Țuculescu este probabil cea mai susceptibilă unor analize profunde, date fiind unicitatea, apariția și locul în arta românească și internațională a mijlocului de secol XX. Deși creația sa a fost diseminată și criticată în nenumărate rânduri - în special după decesul artistului sau după confirmarea internațională a valorii picturii sale (după 1966) - orice apariție a unei opere schimbă discursul și necesitatea reconsiderărilor estetice. Trecând peste clasificări și recurențe stilistice, etapele de creație ale lui Ion Țuculescu - chiar dacă condensate într-o perioadă relativ scurtă de timp - devin subiectul unor discuții interesante referitoare la plasarea, relevanța și locul unor opere ce se află la granițe stilistice. Acest fapt este de cele mai multe ori întâlnit în cazul operelor din ultima perioadă de viață (creație), așadar în ultimii 5 ani, atunci când căutările artistului depășesc un nivel estetic lesne de înțeles. Chiar dacă pare desuet, abstractul sau tendințele abstractizante către care s-a îndreptat autorul nu sunt ușor asimilabile de istoria artei românești. Acest fapt se explică nu doar prin prisma unicității, ci și datorită caracterului intim ce a dus la această manieră, la acest mod de lucru. Astfel, analizarea unei opere ca cea de față, instinctiv plasabilă în ultima etapă de creație, nu răspunde doar unui sistem de înțelegere dependent de o periodizare a operei, ci mai degrabă unei enunțări a filonului și materializării acestuia într-un complex pictural logic. Ca în cazul majorității operelor recognoscibile după sursa inspirațională, subiectul este deschis de importanța, apariția și însemnătatea totemului, factor central al uleiurilor lui Țuculescu, începând cu a doua jumătatea a anilor '50. Astfel, discuția este coordonată de înfiriparea motivului folcloric, a cărui ultimă manifestare este purtată și concentrată în apariția acestui meta-simbol, totemul. Dacă în anii '50, chiar de la începutul lor, se observă o omogenizare a realității cu folclorul, evidentă în lucrările celebre - "Noaptea la Ștefănești", "Iarnă cu corbi" sau "Dansul fluturilor" - către sfârșitul acestei etape Țuculescu aprofundează și esențializează realitatea într-o suită de opere ce sparg tiparul figurativului. Această osmoză inițiată de opere ca cele amintite mai sus va deveni punctul de pornire sau motivația lui Țuculescu pentru a-și dinamita discursul plastic. Artistul preia calitatea decorativă a elementului de sursă tradițională, îl dislocă și îi reconfigurează nu doar forma, ci și simbolistica, reușind către finalul deceniul șase să deschidă o etapă elitistă a creației sale. Abstractul Faza totemică - dincolo de apariția insolită în creația românească a mijlocului de secol XX, dincolo de însemnătatea superioară pe care o poartă în chiar opera lui Țuculescu - este probabil și una dintre cele mai importante racordări ale artei românești la spiritualitatea europeană și mondială. Acum se individualizează Țuculescu abstractizant care, după 1957 - 1958, preia un discurs mult esențializat și își transformă corpusculii picturali în opere de sine stătătoare. Nu mai putem discuta de compoziții clasice, peisajul dispare total, iar parametrii moderni sunt translatați dinspre subiect spre analizarea acestuia. Probabil cea mai bună sintagmă pentru această etapă/perioadă/ciclu este aceea a "semnelor și simbolurilor", dată fiind importanța lor pentru creator. Totemul reprezintă sublimarea motivului folcloric, sintetizat în ultimii 4 -5 ani de viață, încheind practic perioada folclorică tocmai prin dematerializarea figurativă. Imaginea este epurată de orice trimitere spre figurativ, structura totemică făcând trecerea spre perioada abstract- simbolică. Prefigurat în mai multe pasteluri, motivul simbolic definește o lume primară, restrângându-se la ”trei ideograme obsesive – ochiul, troița, totemul” (Magda Cârneci, ”Țuculescu”, Ed. Meridiane, 1984). Elementele simbolice conturează un spațiu abstract, lipsit de perspectivă, geometrizat în structura sa de repetiția acestora și de radicalizarea culorii. Monumental, dominând spațiul, totemul este deopotrivă ermetic și deschis interpretărilor, emanând înțelesuri pe care le transmite imaginii, care astfel se rupe de funcția mimetică și devine o formă de cunoaștere. (I.P.)
Informații suplimentare
Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.
ulei pe hârtie cașerată pe pânză, semnat dreapta jos, cu negru, în monogramă, TUC
Informații documentare
Proveniență:
colecţia George Macovescu, Ministru de Externe (1972-1978) şi Preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1978-1982).
Opera a participat la expoziția retrospectivă "Ion Țuculescu", Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă și Muzeul Simu, Sala Dalles, București, 1965, cat. 76.
Opera este reprodusă în albumul "Ion Țuculescu", Ion Vlasiu, Ed. Meridiane, București, 1966 la cat. 80.
Opera este reprodusă în albumul "Ion Ţuculescu", A.E.Baconsky, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972, cat. 82.
Opera este menționată în catalogul expoziției retrospective "Ion Țuculescu", Muzeul Național de Artă al României, București, 1999, la pag. 64, cat. 28.
