otografiile lotului sunt informative și orientative, neputând să asigure o vedere extrem de detaliată a obiectului din toate unghiurile. Recomandăm inspectarea fizică atentă a lotului înainte de licitare.
otografiile lotului sunt informative și orientative, neputând să asigure o vedere extrem de detaliată a obiectului din toate unghiurile. Recomandăm inspectarea fizică atentă a lotului înainte de licitare.
Experiența anilor trăiți în izolarea de la Vălenii de Munte s-a materializat prin impresionanta expoziție pe care Nicolae Tonitza și-o organiza în ianuarie 1925 la Salonul Sindicatul “Artelor Frumoase”. În cele 100 de lucrări, cumulând cea mai numeroasă expoziție Tonitza organizată în timpul vieții artistului, cei trei-patru ani petrecuți în micuțul orășel subcarpatic vor fi principala perioadă de timp surprinsă de pânzele prezente pe simezele acelei expoziții. Plecat în 1921 din București, cu trei copii mici și cu grija zilei de mâine, Tonitza se stabilea la Văleni în urma invitației deschise făcute de fostul coleg din timpul studenției ieșene, pictorul de biserici Dumitru Pavlu. Dacă opera picturală ne-a lăsat în urmă o serie importantă de portrete, interioare și peisaje cu Vălenii perioadei 1921-1924, mărturiile scrise ale pictorului ne aduc în prim-plan și sentimentele profund umane ce se trezeau în sufletul său. Însă, la Văleni, pictura lui Tonitza capătă o adâncire și o îmbogățire a tematicii, iar coloritul ajunge la acea strălucire afectivă, de răsunet, prin care pictura sa ocupă locul meritat în decalogul artei românești. Este etapa decisivă a carierei artistului, când desenatorul și analiticul Tonitza se transformă într-un pictor sensibil, un colorist iscusit, dar mai ales un meșter al construcției plastice. În compozițiile respectivilor ani petrecuți în orășelul muntenesc, Tonitza a căutat să amplifice instanța picturală până la atingerea unei corespondențe naturale. Chiar dacă mare parte a acelor frumoase portrete de copii sunt realizate tocmai în această perioadă, ele nu reprezintă cuantumul cel mai însemnat al operei artistului. Compoziția cu temă specifică, de anvergură, chiar dacă nu a impresionat numeric, s-a evidențiat în special prin calitatea coagulării structurale, fiind una dintre cele mai bune reușite ale momentului. Apariția copilului în câmpul vizual al lui Tonitza a fost evident legată de nașterea propriilor copii, două fete, Irina (n.1917) și Catrina (n.1914), și un băiat, Petru (n.1915), alături de Silică, infantul care a dispărut în perioada de ședere la Vălenii de Munte, au alcătuit un mediu extrem de tineresc în casa familiei Tonitza. Toți cei patru apar în pânzele tatălui lor, în diverse ipostaze și însemnătăți. Viața alături de cei patru copii, nepoata Nineta fiind și ea prezentă în casa pictorului, a reprezentat principala sursă de vizual pentru încă bolnavul Tonitza, al cărui reumatism îl împiedica să se aventureze în mari excursii în afara casei. Chiar dacă majoritatea tablourilor ce ne prezintă capete de copii surprind aproape exclusiv fața, nu înseamnă neapărat faptul că personajele au pozat. Timpul petrecut în casă, alături de copii i-ar fi putut oferi destule prilejuri pentru o fină observație, continuată cu o pictare din memorie, fapt evidențiat și de multitudinea schițelor și eboșelor. Desigur că micuții au trebuit să stea uneori nemișcați în fața tatălui scrutător, dar imaginile ne relevă mai mult un portret psihologic decât unul rece, fotografic, ceea ce ne îndreaptă către concluzia unei maniere atipice de pictare. Un fin psiholog, Tonitza încerca să îi înțeleagă pe mai micii lui prieteni prin pură observație, iar pictarea devenea prilejul unei reportretizări în funcție de caracterul fiecărui copil în parte. Mai mult decât atât, chiar dacă extrem de realist, Tonitza nu ezita să se aventureze în compuneri lirice, în care copiii lui erau integrați în atmosfere ca de basm, schimbați sau chiar mai maturi decât în realitate. Spre exemplu Catrina, fiica cea mare, apare drept o personificare a primăverii în “Copil în câmp de flori” ( “O floare între flori”), într-o apariție suavă și meditativă. În acest registru putem integra și opera de față, ea regăsindu-se într-o ciclu restrâns de opere din anii ’20, în care Tonitza creează aceste personaje încărcate de o poveste. Faptul interesant constă în intitularea acestor opere ce grăiesc dincolo de figurativ – “Fata starostelui”, “Negustorul cel mic”, “Fata pădurarului” sau “Muza pamfletarului” – fiind cunoscută reținerea onomastică pe care pictorul o avea în fața uleiurilor sale. Aceste opere, printre care și “Fetița acrobatului”, se integrează lesne, par să răspundă și unor necesități lirice, dată fiind intitularea lor expresă. Însă, este evident că avem de a face cu o operă disecată în prealabil, studiile pregătitoare fiind mai mult decât grăitoare. Componenta de inedit este tocmai titlul dat operei, tenta peiorativă fiind posibilă în cazul unui spirit critic și cinic ca cel al lui Tonitza. Alegerea temei nu este totuși întămplătoare, spectacolul fiind amintit și în alte câteva rânduri prin aceeași manieră- onomastică sau chiar figurativ, în compoziții mult mai clar alipite lumii circului. “Pagliacci”, “Bătrânul clown”, “Clownul cel tânăr” sau ciclul “Saltimbancii” sunt înrudite cu “Fata acrobatului” tocmai prin imaginarea unei lumi a spectacolului laic și nu cult, o introspecție spirituală a unei categorii aparte de actori-acrobați. Alegerea acestui subiect poate fi interpretată drept critica pe care Tonitza o făcea societății, știindu-se modul de relaționare al artistului cu exteriorul și cu lumea vremurilor lui. Lumea circului este astfel un răspuns, compozițiile acestea înrudindu-se nu doar prin titlurile ce le poartă, ci mai ales prin faptul că relevă spiritul critic al pictorului. (I.P.)
Bibliografie
BREZIANU, Barbu, FORTUNESCU, Irina, “Nicolae Tonitza. Corespondența, Ed. Meridiane, București, 1978”
CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984
COMARNESCU, Petru,”N.N. Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962
PĂULEANU, Doina, “Grupul celor Patru”, Monitorul Oficial, București, 2012
PELEANU, Georgeta, “Expoziția N.N. Tonitza” [catalog], Muzeul de Artă al R.P.R., București, 1964
Dimensiuni
width 34 cm, custom 41,5
Descriere
ulei pe carton, semnat dreapta sus, cu brun, N. Tonitza
Datare
mijlocul anilor '20
Provenienţă
colecţia George Macovescu, Ministru de Externe (1972-1978) şi Preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1978-1982).
Informații suplimentare
Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.
Experiența anilor trăiți în izolarea de la Vălenii de Munte s-a materializat prin impresionanta expoziție pe care Nicolae Tonitza și-o organiza în ianuarie 1925 la Salonul Sindicatul “Artelor Frumoase”. În cele 100 de lucrări, cumulând cea mai numeroasă expoziție Tonitza organizată în timpul vieții artistului, cei trei-patru ani petrecuți în micuțul orășel subcarpatic vor fi principala perioadă de timp surprinsă de pânzele prezente pe simezele acelei expoziții. Plecat în 1921 din București, cu trei copii mici și cu grija zilei de mâine, Tonitza se stabilea la Văleni în urma invitației deschise făcute de fostul coleg din timpul studenției ieșene, pictorul de biserici Dumitru Pavlu. Dacă opera picturală ne-a lăsat în urmă o serie importantă de portrete, interioare și peisaje cu Vălenii perioadei 1921-1924, mărturiile scrise ale pictorului ne aduc în prim-plan și sentimentele profund umane ce se trezeau în sufletul său. Însă, la Văleni, pictura lui Tonitza capătă o adâncire și o îmbogățire a tematicii, iar coloritul ajunge la acea strălucire afectivă, de răsunet, prin care pictura sa ocupă locul meritat în decalogul artei românești. Este etapa decisivă a carierei artistului, când desenatorul și analiticul Tonitza se transformă într-un pictor sensibil, un colorist iscusit, dar mai ales un meșter al construcției plastice. În compozițiile respectivilor ani petrecuți în orășelul muntenesc, Tonitza a căutat să amplifice instanța picturală până la atingerea unei corespondențe naturale. Chiar dacă mare parte a acelor frumoase portrete de copii sunt realizate tocmai în această perioadă, ele nu reprezintă cuantumul cel mai însemnat al operei artistului. Compoziția cu temă specifică, de anvergură, chiar dacă nu a impresionat numeric, s-a evidențiat în special prin calitatea coagulării structurale, fiind una dintre cele mai bune reușite ale momentului. Apariția copilului în câmpul vizual al lui Tonitza a fost evident legată de nașterea propriilor copii, două fete, Irina (n.1917) și Catrina (n.1914), și un băiat, Petru (n.1915), alături de Silică, infantul care a dispărut în perioada de ședere la Vălenii de Munte, au alcătuit un mediu extrem de tineresc în casa familiei Tonitza. Toți cei patru apar în pânzele tatălui lor, în diverse ipostaze și însemnătăți. Viața alături de cei patru copii, nepoata Nineta fiind și ea prezentă în casa pictorului, a reprezentat principala sursă de vizual pentru încă bolnavul Tonitza, al cărui reumatism îl împiedica să se aventureze în mari excursii în afara casei. Chiar dacă majoritatea tablourilor ce ne prezintă capete de copii surprind aproape exclusiv fața, nu înseamnă neapărat faptul că personajele au pozat. Timpul petrecut în casă, alături de copii i-ar fi putut oferi destule prilejuri pentru o fină observație, continuată cu o pictare din memorie, fapt evidențiat și de multitudinea schițelor și eboșelor. Desigur că micuții au trebuit să stea uneori nemișcați în fața tatălui scrutător, dar imaginile ne relevă mai mult un portret psihologic decât unul rece, fotografic, ceea ce ne îndreaptă către concluzia unei maniere atipice de pictare. Un fin psiholog, Tonitza încerca să îi înțeleagă pe mai micii lui prieteni prin pură observație, iar pictarea devenea prilejul unei reportretizări în funcție de caracterul fiecărui copil în parte. Mai mult decât atât, chiar dacă extrem de realist, Tonitza nu ezita să se aventureze în compuneri lirice, în care copiii lui erau integrați în atmosfere ca de basm, schimbați sau chiar mai maturi decât în realitate. Spre exemplu Catrina, fiica cea mare, apare drept o personificare a primăverii în “Copil în câmp de flori” ( “O floare între flori”), într-o apariție suavă și meditativă. În acest registru putem integra și opera de față, ea regăsindu-se într-o ciclu restrâns de opere din anii ’20, în care Tonitza creează aceste personaje încărcate de o poveste. Faptul interesant constă în intitularea acestor opere ce grăiesc dincolo de figurativ – “Fata starostelui”, “Negustorul cel mic”, “Fata pădurarului” sau “Muza pamfletarului” – fiind cunoscută reținerea onomastică pe care pictorul o avea în fața uleiurilor sale. Aceste opere, printre care și “Fetița acrobatului”, se integrează lesne, par să răspundă și unor necesități lirice, dată fiind intitularea lor expresă. Însă, este evident că avem de a face cu o operă disecată în prealabil, studiile pregătitoare fiind mai mult decât grăitoare. Componenta de inedit este tocmai titlul dat operei, tenta peiorativă fiind posibilă în cazul unui spirit critic și cinic ca cel al lui Tonitza. Alegerea temei nu este totuși întămplătoare, spectacolul fiind amintit și în alte câteva rânduri prin aceeași manieră- onomastică sau chiar figurativ, în compoziții mult mai clar alipite lumii circului. “Pagliacci”, “Bătrânul clown”, “Clownul cel tânăr” sau ciclul “Saltimbancii” sunt înrudite cu “Fata acrobatului” tocmai prin imaginarea unei lumi a spectacolului laic și nu cult, o introspecție spirituală a unei categorii aparte de actori-acrobați. Alegerea acestui subiect poate fi interpretată drept critica pe care Tonitza o făcea societății, știindu-se modul de relaționare al artistului cu exteriorul și cu lumea vremurilor lui. Lumea circului este astfel un răspuns, compozițiile acestea înrudindu-se nu doar prin titlurile ce le poartă, ci mai ales prin faptul că relevă spiritul critic al pictorului. (I.P.)
Informații suplimentare
Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.
BREZIANU, Barbu, FORTUNESCU, Irina, “Nicolae Tonitza. Corespondența, Ed. Meridiane, București, 1978”
CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984
COMARNESCU, Petru,”N.N. Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962
PĂULEANU, Doina, “Grupul celor Patru”, Monitorul Oficial, București, 2012
PELEANU, Georgeta, “Expoziția N.N. Tonitza” [catalog], Muzeul de Artă al R.P.R., București, 1964
Dimensiuni
width 34 cm, custom 41,5
Descriere
ulei pe carton, semnat dreapta sus, cu brun, N. Tonitza
Datare
mijlocul anilor '20
Provenienţă
colecţia George Macovescu, Ministru de Externe (1972-1978) şi Preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1978-1982).
