Bibliografie

BREZIANU, Barbu, ”N.N.Tonitza”, Ed. Academiei, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “N.N.Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 Catalogul Expoziției “N.N.Tonitza”, Muzeul de Artă al R.P.R., București, 1964 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru, “N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962

ulei pe carton, 60 cm, 50,5, semnat dreapta sus, cu brun, Tonitza

Pentru Nicolae Tonitza alegerea genului pictural a reprezentat dintotdeauna o chestiune ce ținea exclusiv de sentimentul pe care acesta îl avea în fața motivului, indiferent care ar fi fost acesta. Dacă analizăm creația lui Tonitza din perioada 1920-1939, perioada de maturitate, observăm că peisajul nu a reprezentat o alegere constantă în câmpul imaginar, ci a vibrat prin diverse cicluri coordonate fie de locurile străbătute (Vălenii de Munte, Țara Făgărașului, Mangalia, Constanța, Balcic), fie de sentimentele resimțite de artist în fața subiectului. Recunoscut prin tenta expresionistă sub care a lucrat în marea parte a carierei, de menționat rămâne faptul că în prima perioadă de formare artistică (1909-1911), în timpul sejurului franțuzesc, Tonitza a lucrat aproape exclusiv în manieră impresionistă. Astfel întâlnim primele peisaje, adevărate studii de culoare, de lumină și umbră, pictate în Paris și în Pontoise, locuri din care ne parvin și primele vederi urbane (vezi B. Brezianu, ”Anii de tinerețe ai lui N.Tonitza”, în S.C.I.A., nr. 3-4, 1957). Trecerea anilor va marca o depărtare conștientă a lui Tonitza de peisaj, în special de cel urban, regăsindu-se prea rar în forfota citadină, dacă ne gândim ce pictau un Bunescu, Steriadi sau Mutzner în anii imediat următori primului Război Mondial. Această distanțare de peisaj, de natura înconjurătoare era explicată de Tonitza abia în 1927, când îi declara lui Adrian Maniu, pentru paginile din “Rampa”: “natura îmi dă, în schimb, nervozități și migrene – chiar dacă am în fața mea numai un cartof inofensiv sau un simplu peisaj. Prea multe detalii mă confundă și mă dor [...]. În orice împrejurare, pornesc însă numai de la culoare”. Tonitza a echilibrat însă acest aparent vid în abordarea peisajului tot prin respectarea unor crezuri artistice superioare, cele după care și-a guvernat viața și cariera. În căutarea picturalității, acesta a identificat uneori surse vizuale demne de reprodus, fie doar și în opere izolate. Până la descoperirea Balcicului, cel care a trezit cu adevărat sentimentul peisajului, Tonitza a lucrat în peisaj, rural (Vălenii de Munte) sau urban (București), în special în cursul anilor ‘20, momente din care ne revin o serie de opere relevante discuției noastre. Peisajele bucureștene apar în jurul lui 1920 și sunt în special reproduse imagini periferice, mahalale, locurile în care artistul regăsea un înțeles superior (vezi “Peisaj cu case”, col. Dr. Costin Bibicescu, Catalogul Expoziției “N.N.Tonitza”, Muzeul de Artă al R.P.R., 1964, cat.22, pag. 56, “Moara veche”, Muzeul de Artă Iași sau “În mahala (Lăptăreasa)”, Muzeul de Artă Craiova). După o pauză de 4 ani, timp în care Tonitza a locuit și a lucrat la Vălenii de Munte, Bucureștiul revine în imaginarul artistului, începând cu 1925. Este perioada din care provine și peisajul de față, “Peisaj de iarnă” făcând parte din micul ciclu de vederi luate de Tonitza (în special iarna) în jurul locuinței sale din str. Popa Soare, și aici amintim “Vedere din București, iarna”, Muzeul Național de Artă al României, “Autumnală”, Muzeul de Artă “Ion Ionescu Quintus”, Ploiești sau “Peisaj de iarnă”, Muzeul de Artă Timișoara. (I.P.)

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.