otografiile lotului sunt informative și orientative, neputând să asigure o vedere extrem de detaliată a obiectului din toate unghiurile. Recomandăm inspectarea fizică atentă a lotului înainte de licitare.
otografiile lotului sunt informative și orientative, neputând să asigure o vedere extrem de detaliată a obiectului din toate unghiurile. Recomandăm inspectarea fizică atentă a lotului înainte de licitare.
Portretul, probabil unul dintre cele mai celebrate subiecte din cariera lui Tonitza, atât în timpul vieții, cât și postum, reprezintă, fără îndoială, cel mai înalt produs vizual de pe durata deceniului trei al secolului trecut. Universul intim pe care îl (re)creează artistul originar din Bârlad la mijlocului anilor '20 a stat la baza multor subiecte, însă pictarea chipurilor celor apropiați, coroborată cu dezvoltarea unui substrat atât de expresiv, a modelat un ciclu unic în pictura românească. Ochii copiilor lui Tonitza sunt indiscutabil unul dintre acele embleme pe care le recunoaștem ca fiind definitorii pentru istoria artei, fie ea universală sau autohtonă. În cazul nostru, alături de Țărăncuțele lui Grigorescu, Macii lui Luchian, Himerele lui Paciurea, Totemurile lui Țuculescu sau Spaimele lui Baba, pentru a numi pe câteva dintre cele mai celebre, Ochii pictați de Tonitza nu definesc doar creația sa dintr-o anumită perioadă (1920-1930), ci deblochează o întreagă viziune asupra artei și asupra gustului pentru artă. Nu putem ignora atunci când deconstruim un astfel de metasubiect, alături de alegerea conștientă a artistului pentru abordarea picturală și cum acea alegere rezona în spațiul public. Acest "duet" artist-public ne oferă astfel indicii despre gustul criticii și a maselor, relevanța unui subiect, devenit celebru între timp, fiind oferită astfel de cel de-al doilea factor. Rezumându-ne aici la portretele lui Tonitza și la momentul apariției lor, descoperim o societate românească postbelică (față de Primul Război Mondial) la fel de zguduită ca însuși artistul. Tonitza simțise pe propria piele ororile războiului și repercusiunile directe, atât ca combatant, prizonier de război și ulterior cetățean activ într-o societate uneori dezbinată. Componenta expresionistă evidentă din portretele copiilor - ochii de tăciune - apare astfel din germenul suferinței lui Tonitza, însă poate și mai importantă este validarea conferită de către publicul fermecat și intrigat totodată de alegerile artistului. Apropiindu-ne de portretul de față și față de ciclul din care face parte, descoperim un chip din universul intim al artistului, așa cum este marea majoritate a portretisticii tonitziene. Copiii săi, nepoții săi sau copiii prietenilor apropiați aveau să devină pentru circa 5-6 ani subiectul principalelor compoziții realizate de Tonitza. Perioada cea mai benefică a reprezentat-o desigur autoizolarea de la Vălenii de Munte, când, pentru circa 3 ani, Tonitza a lucrat exclusiv în sânul familiei lărgite. Viața alături de cei patru copii (Petru, Irina, Catrina fiind ai săi), nepoata Nineta fiind și ea prezentă în casa pictorului, a reprezentat principala sursă de vizual pentru încă bolnavul Tonitza, al cărui reumatism îl împiedica să se aventureze în mari excursii în afara casei. Chiar dacă majoritatea tablourilor ce ne prezintă capete de copii surprind aproape exclusiv fața, nu înseamnă neapărat faptul că personajele au pozat. Timpul petrecut în casă, alături de copii i-ar fi putut oferi destule prilejuri pentru o fină observație, continuată cu o pictare din memorie, fapt evidențiat și de multitudinea schițelor și eboșelor. În cazul portretului nostru, ca de altfel la toată seria de chipuri din această perioadă, centrul de gravitate și expresivitate este concentrat desigur în ochii deosebit de expresivi, a căror lumină interioară reflectă și vibrează în întreaga compoziție. Ei acaparează o bună parte a chipului, se contopesc cu genele și sprâncenele, ce se topesc sub căldura acelui verde de smarald, amintind de o apariție nepământeană, ca de luceafăr. În aceeași manieră inefabilă de semitransparență, nasul și buzele roșii sunt numai menționate, impresia fiind subordonată și topită de înflăcărarea unei priviri pătrunzătoare.
Bibliografie
BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967
BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986
CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984
COMARNESCU, Petru,”N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962
Dimensiuni
width 32.5 cm, height 40 cm
Descriere
ulei pe carton, semnat dreapta jos, cu brun, "N. Tonitza"
Datare
1924-1925
Informații suplimentare
Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.
Portretul, probabil unul dintre cele mai celebrate subiecte din cariera lui Tonitza, atât în timpul vieții, cât și postum, reprezintă, fără îndoială, cel mai înalt produs vizual de pe durata deceniului trei al secolului trecut. Universul intim pe care îl (re)creează artistul originar din Bârlad la mijlocului anilor '20 a stat la baza multor subiecte, însă pictarea chipurilor celor apropiați, coroborată cu dezvoltarea unui substrat atât de expresiv, a modelat un ciclu unic în pictura românească. Ochii copiilor lui Tonitza sunt indiscutabil unul dintre acele embleme pe care le recunoaștem ca fiind definitorii pentru istoria artei, fie ea universală sau autohtonă. În cazul nostru, alături de Țărăncuțele lui Grigorescu, Macii lui Luchian, Himerele lui Paciurea, Totemurile lui Țuculescu sau Spaimele lui Baba, pentru a numi pe câteva dintre cele mai celebre, Ochii pictați de Tonitza nu definesc doar creația sa dintr-o anumită perioadă (1920-1930), ci deblochează o întreagă viziune asupra artei și asupra gustului pentru artă. Nu putem ignora atunci când deconstruim un astfel de metasubiect, alături de alegerea conștientă a artistului pentru abordarea picturală și cum acea alegere rezona în spațiul public. Acest "duet" artist-public ne oferă astfel indicii despre gustul criticii și a maselor, relevanța unui subiect, devenit celebru între timp, fiind oferită astfel de cel de-al doilea factor. Rezumându-ne aici la portretele lui Tonitza și la momentul apariției lor, descoperim o societate românească postbelică (față de Primul Război Mondial) la fel de zguduită ca însuși artistul. Tonitza simțise pe propria piele ororile războiului și repercusiunile directe, atât ca combatant, prizonier de război și ulterior cetățean activ într-o societate uneori dezbinată. Componenta expresionistă evidentă din portretele copiilor - ochii de tăciune - apare astfel din germenul suferinței lui Tonitza, însă poate și mai importantă este validarea conferită de către publicul fermecat și intrigat totodată de alegerile artistului. Apropiindu-ne de portretul de față și față de ciclul din care face parte, descoperim un chip din universul intim al artistului, așa cum este marea majoritate a portretisticii tonitziene. Copiii săi, nepoții săi sau copiii prietenilor apropiați aveau să devină pentru circa 5-6 ani subiectul principalelor compoziții realizate de Tonitza. Perioada cea mai benefică a reprezentat-o desigur autoizolarea de la Vălenii de Munte, când, pentru circa 3 ani, Tonitza a lucrat exclusiv în sânul familiei lărgite. Viața alături de cei patru copii (Petru, Irina, Catrina fiind ai săi), nepoata Nineta fiind și ea prezentă în casa pictorului, a reprezentat principala sursă de vizual pentru încă bolnavul Tonitza, al cărui reumatism îl împiedica să se aventureze în mari excursii în afara casei. Chiar dacă majoritatea tablourilor ce ne prezintă capete de copii surprind aproape exclusiv fața, nu înseamnă neapărat faptul că personajele au pozat. Timpul petrecut în casă, alături de copii i-ar fi putut oferi destule prilejuri pentru o fină observație, continuată cu o pictare din memorie, fapt evidențiat și de multitudinea schițelor și eboșelor. În cazul portretului nostru, ca de altfel la toată seria de chipuri din această perioadă, centrul de gravitate și expresivitate este concentrat desigur în ochii deosebit de expresivi, a căror lumină interioară reflectă și vibrează în întreaga compoziție. Ei acaparează o bună parte a chipului, se contopesc cu genele și sprâncenele, ce se topesc sub căldura acelui verde de smarald, amintind de o apariție nepământeană, ca de luceafăr. În aceeași manieră inefabilă de semitransparență, nasul și buzele roșii sunt numai menționate, impresia fiind subordonată și topită de înflăcărarea unei priviri pătrunzătoare.
Informații suplimentare
Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.
