Bibliografie

BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petre, “N.N. Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962

ulei pe carton, 32,5, semnat dreapta sus, cu negru, Tonitza

Informații documentare

Proveniență: colecţia dr. Eugen şi Elisabeta Banu. Pe verso, etichetă de participare în expoziţia "Colecţii şi colecţionari", 12-24 mai 1992, Muzeul Colecţiilor de Artă. Pe verso, etichetă de participare în expoziţia"Capodopere ale picturii româneşti interbelice în colecţii particulare", aprilie-mai 1997, Muzeul Naţional Cotroceni. Pe verso, etichetă de participare în expoziţia "Interbelicii şi continuatorii", 2008, Muzeul Naţional Cotroceni. Opera a participat la expoziția "Florile în pictura românească", Muzeul Național Cotroceni, București, 2004 și este reprodusă ca atare în "Viața ca o pasiune", Vasile Parizescu, Monitorul Oficial, 2008 la pag. 421.

În pictura lui Nicolae Tonitza, mijlocul anilor ’30 a adus o necesară împrospătare a universului imaginar, în special în momentele în care sursa cea mai relevantă de inspirație, Balcicul, nu era la îndemână decât câteva luni pe an. Întregul proces de împrospătare și reconsiderare a manierei și a tehnicii de pictare a dus chiar la delimitarea unui stil tipic al acelei perioade și anume stilul japonizant, dezvoltat pe criterii exigente de valoare. Cea mai pregnantă schimbare s-a manifestat chiar în tehnică, pasta fiind supusă unor aprofundări în pictare, oferind spre exemplu acele peisaje ce par smălțuite, cu împăstări expresive, dure chiar. Desigur că adoptarea stilului japonizant depindea de un simț decorativ dezvoltat, iar Tonitza nu a ezitat să prezinte imagini ce se pretau la o rezolvare echivalentă cu maniera amintită. Apar astfel peisaje sintetizate, de un vizual puternic și expresiv, amintind de cortinele de teatru – o scenografie față de care s-a raportat pe întreaga perioadă a carierei. Naturile statice deveneau instrumentul unor imagini de o abundență figurativă deosebită, iar pictarea florilor devenea o practică uzuală. În 1935 pentru Tonitza se arătau primele semne că sănătatea nu îl va mai ajuta foarte mult în anii ce vor urma. Sunt momentele în care apar primele simptome ale bolii ce îl vor țintui la pat la doar trei ani după apariția lor. Însă, până atunci, Tonitza a continuat să practice pictura cu aceeași plăcere cu care o făcea și în anii studenției la școala pe care acum o conducea. În același an pictorul ajunge la Durău, alături de 8 elevi de la Academia de Arte Frumoase din Iași, în rândul cărora va lucra 3 veri la decorarea mănăstirii de la poalele Ceahlăului. Perioadei 1935 - 1937 îi aparține și lucrarea de față, făcând parte dintr-o serie de panouri florale, decorative. Cel mai probabil, aceste opere sunt strâns legate de pictarea efectivă a interiorului bisericii, unde regăsim alături de motivele populare din scoarțele țărănești, multe flori, nalbe, petunii, cicoare, albăstrele, condurași și dalii. Suprafața suport a acestor mici compoziții coordonează într-o oarecare măsură acest ciclu pictural, și așa cum putem remarca într-o fotografie de epocă din expoziția Șirato – Tonitza – Han din 1935, uleiurile alcătuiesc un corpuscul în sine, definitoriu caracterului lor decorativ. Și în “Flori roșii de clematis” motivul ne este “aruncat” în prim – plan, acesta fiind ajustat atât de tipologia compozițională, dar mai ales de factorul cromatic, poate cel mai decisiv în întregul discurs pictural. (I.P.)

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.