195. Florăreasa [1924]

"...D. arhitect Dimitrie Mohor, a cărui <Țigancă> o și am acasă, ține să fie asigurat pentru 40.000 lei, chitanța rămânând să-mi fie încredințată mie..." 8 aprilie 1925, către Virgil Cioflec. Plecat în 1921 din București, cu trei copii mici și cu grija zilei de mâine, Tonitza se stabilea la Văleni în urma invitației deschise făcute de fostul coleg din timpul studenției ieșene, pictorul de biserici Dumitru Pavlu. Tonitza își instala atelierul și casa pe strada Berevoiești, la numărul 39. Iată ce îi scria Tonitza lui Ștefan Dimitrescu, imediat după stabilirea în noua casă: “…sunt într-adevăr la Vălenii de Munte, unde ne-am strămutat ca să răsuflăm - mai ales cu copiii - în largul unui acaret fără proprietăreasă dedesubt. Am aici o casă bătrânească, compusă din un salon vast, o tindă respectabilă, o odaie zdravănă, o bucătărie de iarnă, una de vară, cerdac pe cinste, plus alte edecuri: grajd, magazie, coștereață, pivniță și un alt lăcaș care ar putea fi confundat cu parlamentul român, dacă în afară de un anumit miros – (specific democrațiilor de răspântie) – ar avea și o siluetă mai impunătoare. La Văleni, pictura lui Tonitza capătă o adâncire și o îmbogățire a tematicii, iar coloritul ajunge la acea strălucire afectivă, de răsunet, prin care pictura sa ocupă locul meritat în decalogul artei românești. Este etapa decisivă a carierei artistului, când desenatorul și analiticul Tonitza se transformă într-un pictor sensibil, un colorist iscusit, dar mai ales un meșter al construcției plastice. În compozițiile respectivilor ani petrecuți în orășelul muntenesc, Tonitza a căutat să amplifice instanța picturală până la atingerea unei corespondențe naturale. Chiar dacă mare parte a acelor frumoase portrete de copii sunt realizate tocmai în această perioadă, ele nu reprezintă cuantumul cel mai însemnat al operei artistului. Compoziția cu temă specifică, de anvergură, chiar dacă nu a impresionat numeric, s-a evidențiat în special prin calitatea coagulării structurale, fiind una dintre cele mai bune reușite ale momentului. Tonitza este un colorist. Este probabil cea mai concludentă și obiectivă remarcă, și, dacă analizăm operele create în acele două decenii relevante maturității lui Tonitza, putem identifica cu ușurință cauzele. La nivel afectiv, culoarea, pentru Tonitza, a reprezentat ocazia unui omagiu oferit lui Ștefan Luchian, a cărui creație a stat la baza corpului pictural dezvoltat de Tonitza. “Lăutul”, căci el este principala inspirație plastică, reprezintă astfel sursa multor interogații cromatice pe care pictorul nostru le traduce, în special în operele realizate în primii ani ai deceniului trei, până să descopere irizantul și pitorescul peisaj dobrogean. Întâietatea volumelor, materialitate tonurilor și nuanțarea afectivă a paletei, dar și arabescul floral sunt câteva dintre tehnicile pe care Tonitza le consideră continuatoare ale manierei lui Luchian, toate desăvârșindu-se în conceperea acelei scenografii cromatice pe care o putem indetifica începând cu 1921, fie în portrete, nuduri sau compoziții de interior. Compozitorul Ion Dumitrescu: Elev al lui Alfonso Castaldi și al lui Mihail Jora, compozitorul și profesorul Ion Dumitrescu se înscrie în pleiada celor mai reprezentativi artiști români. Premiat cu cele mai înalte distincții ale statului român, Dumitrescu a primit și recunoașterea internațională, fiind membru corespondent la “Institut de France” – “Académie des Beaux Arts” din Paris (1977) și al “Academiei Tiberina” din Roma (1981). A fost dirijor și compozitor la Teatrul Național din București, profesor universitar emerit și decan al Facultății de Compoziție, la Conservatorul din București, și pe rând, secretar, prim secretar și Președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din Romania (1952 – 1977). În memoriile sale, Ion Dumitrescu rememora momentul în care achiziționa „Florăreasa” lui Tonitza. O cumpăra în primăvara anului 1951 - după ce primise Premiul de Stat -, la recomandarea negustorului de artă Alexandrescu. Amintirile asupra tabloului de Tonitza continuau ani mai târziu, când colecționarul Krikor Zambaccian vizita și redescoperea „Florăreasa” lui Tonitza în casa lui Dumitrescu, exclamându-și cu patimă dorința de a o avea: „Maestre, dă-mi-o mie. Facem un schimb...ia ce vrei de la mine!...Cât am dorit-o, aș vrea să o las în colecție...L-am văzut pe Tonitza pictând-o”. Putem presupune că întâmplarea a avut loc în 1955, când Zambaccian scria textul monografiei Tonitza, scoasă de Editura de Stat, volum în care opera era reprodusă. Ultima apariție a „Florăresei” pe simezele publice avea loc în 1964, atunci când Muzeul Național de Artă organiza marea retrospectivă Tonitza.

Bibliografie

BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru,”N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962 PĂULEANU, Doina, „Grupul celor Patru”, Monitorul Oficial, 2012 Léon Plée, „Les Annales politiques et littéraires”, 14 iunie 1925, în „Exposition d’art Roumain” Louis de Meurville, „Le Gaulois : littéraire et politique”, 25 mai 1925

Dimensiuni

width 70 cm, height 79 cm

Descriere

ulei pe carton, semnat dreapta sus, cu brun, "Tonitza"

Informații documentare

Opera a participat la "Exposition d'art roumain ancien et moderne au Musée du Jeu de Paume", Paris, 25 mai - 1 august 1925, la pag. 86, cat. 157, sub titlul "Paysanne". Opera este menționată în scrisoarea trimisă de Nicolae Tonitza lui Virgil Cioflec pe 8 aprilie 1925 în care pictorul enumeră operele și colecționarii acestora pentru organizarea expoziției de la Paris. Opera este inventariată în monografia "Tonitza", Ionel Jianu, Ed. Căminul Artei, București, 1945, la cat. 148, sub titlul "Țigancă cu flori". Opera este reprodusă în revista "Lumina și culoare", nr. 2, anul I, 1946 în articolul "Coordonatele picturii lui Tonitza" de V. Beneș, la pag. 32-33. Opera este reprodusă în monografia "N. Tonitza", Maeștrii Artei Românești, E.S.P.L.A., 1955 la cat. 33, sub titlul "Țărancă cu flori". Opera a participat la expoziția retrospectivă N.N. Tonitza, Muzeul de Artă al R.P.R., București, 1964 și este reprodusă și inventariată la cat. 70, pag. 72. Opera este menționată în "Nicolae Tonitza", Raul Șorban, Ed. Meridiane, București, 1965 la pag. 75 sub titlul "Țigancă cu flori".

Datare

1924

Provenienţă

cumpărată în 1924 din atelierul lui Nicolae Tonitza de către arhitectul Dimitrie Mohor (1883-?); 1942-1944, colecția generalului de aviație nazist Alfred Gerstenberg, comandantul forțelor militare germane din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După 28 august 1944 (arestarea lui Gerstenberg) opera revenea în colecții românești; în 1946 opera se găsea în colecția Puiu Bereșteanu, finanțator și asociat al regizorului Sică Alexandrescu; din 1951, colecția compozitorului Ion Dumitrescu (1913-1996); din 1994, importantă colecție bucureșteană.

Informații suplimentare

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.