301. Tufănele galbene [1908-1909]

Întâlnirea doctorului Iosif Dona cu creația lui Ștefan Luchian avea să fie providențială. Era doar cu 7 ani mai tânăr decât maestrul născut în Ștefănești (în 1868) și, chiar dacă crescuse în preajma creației lui Nicolae Grigorescu, avea să se apropie mult mai lesne de opera contemporanului său. Grigorescu era totuși al secolului al XIX-lea și, chiar dacă l-a prețuit în egală măsura, doctorul Dona avea să-și definească distinsa colecție cu opere reprezentative ale primelor 5 decenii ale secolului XX. Aici își găsește loc Luchian, care practic inițiază acest ciclu, începând cu achizițiile din cursul anului 1910, an important pentru conturarea colecției extraordinare. Este anul în care Dona îl cunoaște personal pe Luchian și intră în atelierul acestuia sfătuit și invitat de Virgil Cioflec, amicul și totodată criticul cel mai avizat al lui Luchian. Până a achiziționa direct din atelierul pictorului, Dona avea să intre în posesia primei opere semnate Luchian datorită relației speciale pe care o avea cu colecționarul Alexandru Vlahuță. Poetul era cumnatul doctorului, fiind căsătorit cu Margareta, sora mai mare a lui Iosif Dona. Momentul (1910) punctează perioada în care colecția Vlahuță se descompunea treptat, fie prin vânzare, fie prin cadouri. Dona are norocul de a fi printre apropiații acestuia și reușește să achiziționeze - pe lângă opere de Grigorescu, Petrașcu, Strâmbu sau Ștefan Popescu - și primul Luchian – “Colindătorii”(acuarelă). Sfârșitul primului deceniu al secolului XX marca apogeul creației lui Luchian pe toate planurile de exprimare artistică. Peisajele și florile, alături de portret, au fost abordate nu doar cantitativ, ci mai ales calitativ. În cazul peisajului, anii 1908 – 1909 marchează nu doar ultimele două itinerarii în natură, ci și atingerea unei măiestrii în marcarea efectului. Dimensiunea peisagistică a operei sale - reflectată în lucrările realizate în lunile de vară în care a pictat la Brebu şi la Moineşti - ilustrează în mod desăvârşit sentimentul frumuseţii absolute şi al eternităţii pe care Luchian l-a simţit în faţa naturii. Şederea la Brebu i-a fost benefică lui Luchian, ajutându-l să-şi recapete puterile şi aducându-i împliniri în planul creaţiei, după cum reiese dintr-o scrisoare în care povestea traiul de acolo: „Am închiriat trei odăi şi o bucătărie în curtea mînăstirii. Am fost foarte mulţumit şi am lucrat cu atîta dragoste, cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată (...) Credeam că e ultima încercare ce o mai făceam cu peisajele. Era prea greu, prea peste puterile mele. Şi ce lucruri frumoase! Nu te mai săturai, uitîndu-te la ele. Mai ales lunca Doftanei este o minune, nu altceva. Ce folos că drumul pînă acolo mă zdrobea şi dacă nu ar fi fost splendoarea naturii, care să mă mai învioreze, n-aş mai fi putut mişca” (din scrisoarea trimisă lui Virgil Cioflec, 15 iulie 1908, Brebu). Această înviorare spirituală, adusă atât de călătoria la Brebu, cât și de cea de la Moinești (1909) avea să se facă simțită și în cazul picturii de șevalet, din atelier. Chiar dacă starea fizică era deteriorată, iar ieșirile în fara atelierul erau limitate, pictarea florilor ne oferă acea componentă poetică a caracterului lui Luchian. Critica contemporană artistului, dar și cea postumă, se definește în mare măsură – în ceea ce privește categoria florilor – prin corelarea cu o anume spiritualitate conferită de instanțele picturale. Introspecția, senzația și emoția transmisă de aceste opere reprezintă astfel ancorarea creației lui Luchian într-un regim estetic distinct, pretabil unei diseminări unice. Ca o continuare logică a motivului natural, din peisaj, floarea avea să acapareze opera lui Luchian din această ultimă perioadă de creației. Florile alcătuiesc astfel un capitol însemnat al creației lui Luchian, exprimând, alături de peisaje, dragostea sa faţă de natură, profunzimea observaţiei acesteia şi identificarea stărilor sale intime cu transformările ei. Florile au adus în atelierul artistului întreaga natură concentrată în perfecţiunea lor, devenindu-i, spre sfârşitul vieţii, singurul model. Simbolistica florilor lui Luchian este una vastă, începând cu dragostea pentru viaţă, admiraţia perfecţiunii naturii, dorinţa de libertate în natură şi până la metafore legate de rostul picturii şi rolul pictorului. Despre aceste ultime însușiri, pictorul însuși discuta tot în prezența prietenului Cioflec: “-Cum s-o duc măi băiete, uite am lucrat...Eu altă petrecere n-am. Sunt mulțumit: trece vremea mai repede. Parcă mai mă lasă și junghiurile; când lucrez nu le mai simtă[…]Ce să faci altceva? Faci o floare! Nu cumva o să mă apuc să fac uragane, cutremure de pământ, cataclisme, incendii, ruine?!...Ia, acolea, o floricică! Și când ți-oi spune că sunt și d-ăia de nu le plac florile, n-ai să mă crezi. Da, sunt!” (“Vorbele unui pictor”, Calendarul Minervei, 1910, Virgil Cioflec). În ceea ce privește relaționarea la restul creației lui Luchian, florile își găseau relevanța și prin valențele de înrudire cu componente tradiționale. Picturile cu flori îl apropie pe Luchian de arta populară, nu numai prin trimiterea pe care o fac ulcelele în care sunt aşezate florile, ci prin ambianţa cromatică a tablourilor sale, inspirată din tonurile ceramicii smălţuite. Brunul fundalurilor, fără a încerca să creeze iluzia de spaţiu, are modulaţii ce amintesc de lutul din care sunt făcute vasele, iar subtilitatea nuanţelor de verde ale tijelor plantelor şi frunzelor - de la pal, la verde smarald, verde-gri şi verde închis - se regăsesc în modelele decorative ale olăriei populare. Există o profundă unitate materială în aceste picturi, care ilustrează, cu parcimonie în folosirea mijloacelor, o poveste despre natura ţinuturilor româneşti, felul în care este transfigurată aceasta în creativitatea populară şi armonia care există între pământuri, oameni şi obiectele lor şi elementul natural omniprezent. În ceea ce privește desfășurarea compozițională, uleiurile lui Luchian sunt pretabile unei analize în amănunt nu doar a cadrului cromatic, ci și a componentelor ce țin de pura construcție. Colorist prin excelenţă, Luchian acorda totuşi o grijă deosebită desenului, construind cu rigoare compoziţiile. Din lecţia Impresionismului, a preluat tehnica armoniei culorii pure, dar a respins ideea de a reda momentul, definit prin jocul singular al luminii, căutând să singularizeze în arta sa ceea ce este permanent în lumea reală. În sinteza stilistică a picturii lui Luchian se recunoaşte influenţa lui Van Gogh, în aspectele ce ţin de aportul de lumină adus de culoare şi de rolul ei constructiv, dar şi impresia lăsată de armoniile, ritmurile şi intensităţile cromatice ale artei populare. Inovaţia adusă de Luchian în pictura românească este aceea de a fi găsit formula prin care să confere culorii un nou atribut: lumina. Experimentele sale legate de cuprinderea luminii în culoarea pură s-au desfăşurat pe planurile diferitelor tehnici – acuarelă, pastel, ulei – artistul încercând să transfere de la o tehnică la cealaltă descoperirile făcute. Cu atât mai mult se fac simțite aceste experimente în cazul scenografiilor iscusite de Luchian în atelier în această ultimă etapă de creație, în care natura statică (cu flori) era supusă unor analize minuțioase. Opera de față, prezentată publicului bucureștean în cadrul expoziției Tinerimii Artistice din 1909, se încadrează în această tipologie bivalentă a picturii cu flori sub influx tradițional. Alături de nuanțele teroase (brunul din fundal) ce amintesc de meșteșugul ceramic, prezența ulcelei atribuie operei această valență coordonată de arta populară. În fapt, uleiul de față - asemeni celor create în perioada 1907- 1909 - este susținut în registrul tradițional și de florile pictate între 1910 și 1912, unde regăsim aceeași structură de compunere – ulcică și fondul brun, înnobilate de anemone, garoafe, maci, crizanteme, albăstrele sau viorele. Practic această tipologie devine “semnătura” lui Luchian, însemnătatea acestei maniere fiind reconfirmată ulterior în creația lui Tonitza sau Baba. Atrași de complexul culoare-materialitate, cei doi maeștri amintiți vor modela în cuțit opere realizate prin ochii lui Luchian. Altă trăsătură unică a naturilor statice cu flori compuse de Ștefan Luchian constă în raporturile dintre registre. Descoperim în aceste opere din ultima perioadă de creație o încadrare aproape matematică a motivului – vasul cu flori – față de planul suport și planul secund. (I.P.)

Bibliografie

CIOFLEC, Virgil, „Luchian”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924 COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955 COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965 DRĂGUŢ , Vasile, „Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968 ENESCU, Theodor, ”Ştefan Luchian şi spiritualul modern în pictura românească”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2000 ENESCU, Theodor, „Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007 JIANU, Ionel, „Luchian”, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1947 LASSAIGNE, Jacques, „Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 PELEANU, Georgeta, OPREA, Petre, SCHOBEL, Doina,” Catalogul Expoziţiei Florile în opera pictorului Ştefan Luchian”, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 1966

Dimensiuni

height 45 cm, custom 56,5

Descriere

ulei pe pânză, semnat stânga jos, cu brun, Luchian

Informații documentare

Opera a fost achiziționată de dr. Iosif Dona direct din atelierul lui Ștefan Luchian în cursul anului 1910, cel mai probabil la sfatul prietenului Virgil Cioflec, critic de artă și cel mai avizat comentator al operei pictorului la acea oră. Marile achiziții de artă pe care le realiza Iosif Dona începând cu 1910 erau posibile și datorită statutului financiar și social pe care îl deținea. Era medic primar la Spitalele Eforiei, exercitându-și profesia 5 luni pe an la Techirghiol, avea cabinet medical particular, cu o numeroasă clientelă, iar zestrea soției - mari moșii în Teleorman - îi conferea echilibrul financiar. Opera a participat la expoziția Tinerimea Artistică, Palatul Ateneului, 15 martie - 15 aprilie 1909, București și este menționată în catalogul expoziției la una dintre categoriile 64 sau 66. Opera a participat la Expoziția Retrospectivă Luchian, Academia Română, 4- 31 martie 1939, București și este menționată în catalogul expoziție la cat. 54, sub titlul "Tufănele galbene". Opera a participat la expoziția Luchian, Theodor Enescu, Radu Bogdan, Muzeul de Artă al R.P.R., București, 1957 și este menționată în catalogul expoziției la cat. 81, pag. 45, sub titlul "Tufănele galbene". Opera a participat la Expoziția comemorativă organizată cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea artistului “Florile în opera pictorului Ştefan Luchian”, Muzeul de Artă al R.S.R., București, 1966 și este menționată și reprodusă la cat. 18, pag. 48-49. Opera este reprodusă în Calendarul Minervei pe 1910 la pagina 143, sub titlul "Flori de toamnă". Opera este menționată în catalogul "Luchian", Ionel Jianu, Ed. Căminul Artei, București, 1947 la pag. 108. Opera este menționată și reprodusă în catalogul "Ștefan Luchian", Ionel Jianu, Petru Comarnescu, E.S.P.L.A., București, 1956 pag. 187, respectiv planșa III, color. Opera este reprodusă în catalogul "Luchian", text de Mircea Popescu, Ed. Meridiane, București, 1964 la cat. 44, sub titlul "Crizanteme galbene".

Datare

1908-1909

Provenienţă

colecția Elena și dr. Iosif Dona; colecția Maria Dona; patrimoniul Muzeului de Artă al Republicii Socialiste România; patrimoniul Muzeului Colecțiilor de Artă de pe lângă Muzeul Național de Artă al României; colecția Dr. Șerban Andronescu Ghika.

Informații suplimentare

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.