Bibliografie

Catalogul Expoziţiei Retrospective “Nicolae Dărăscu”, Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966 Catalogul Expoziţiei “Nicolae Dărăscu. Magician al culorii”, Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2009 DRĂGUŢ, Vasile, “Nicolae Dărăscu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1966

ulei pe carton, 53,5, semnat dreapta jos, în pastă, Dărăscu

“Aş vrea ca după moarte să se spună despre mine: a fost un îndrăzneţ navigator şi un mare pictor.” Cu aceste cuvinte se definea pe sine, marele pictor român Nicolae Dărăscu ale cărui căutări necontenite s-au materializat de fiecare dată prin noi şi noi călătorii. Peisagist prin excelenţă, “magician al culorii” în picturile sale, Nicolae Dărăscu a debutat sub influenţa tehnicii lui Signac - pe care şi-a însuşit-o în călătoriile sale pe tărâmuri franceze, la Saint Tropez, mica aşezare pescărească, la ţărmul Mediteranei, unde se stabilise şi celebrul pictor francez, teoreticianul neoimpresionismului – astfel că primele sale lucrări aveau să fie puse sub semnul admiraţiei faţă de acest pictor şi faţă de pointillism. Rezultatul a fost o serie de pânze de mici dimensiuni, cu tuşe divizate, mai picturale decât acelea ale inspiratorului său, executate în culori vii şi adesea crude, cu un penel care zăboveşte mai leneş pe pânză, prelungind tuşa, lucrările lui îmbogățindu-se astfel cu un plus de căldură, de atmosferă, datorită incertitudinii voite a tehnicii. Dacă pictorul nu se abandonează complet în zona de influenţă a lui Signac este datorită unui alt mare pictor, Cezanne, rigurosul apărător al formelor. Practicând o inconsecventă diviziune a tuşelor, convertind punctele în tuşe, subliniind adesea contururile cu un negru viguros, Nicolae Dărăscu oscilează între două stiluri, căutând, poate fără să-şi dea seama, propriul său drum. ” Poate niciodată în pictura unui artist român impresionismul şi neoimpresionismul nu se manifestaseră cu atâta putere, iar confruntarea cu preocupările de expresie, de limbaj, ale picturii europene – în ceea ce aveau ele mai acut – fusese arareori atât de directă.” (Vasile Draguţ, “Nicolae Dărăscu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1966, p. 25). Până către sfârşitul anului 1911 lucrează la Paris, în sudul Franţei şi, cu prilejul unei călătorii, în 1909, descoperă locul cu care arta sa se va identifica: Veneţia, o destinaţie pe care şi-a repropus-o ori de câte ori a avut ocazia, de-a lungul carierei artistice. Contactele cu pictura fovistă îşi pun amprenta doar prin câteva elemente pe care pictorul le reţine, evoluţia acestuia rămânând în sfera tradiţiei picturii româneşti. Dărăscu a privit natura şi elementele ei prin intermediul culorii, gândind-o şi interpretând-o în funcţie de propria sensibilitate, culoarea constituind pentru artist principala modalitate de expresie plastică şi de comunicare. Explorator consecvent al Veneţiei, Nicolae Dărăscu străbate canalurile şi cheiurile, podurile şi fâşiile de pământ pe care se îmbulzesc oamenii, acolo unde pânzele corăbiilor sunt mai colorate, mai apropiate de noi, pentru a le transpune în pete masive, violente, de culoare. Evită înserările, zidurile mucegăite, întoarce urechea de la clipocitul apei ce izbeşte în pontoane. Din popasurile făcute la Veneţia şi în împrejurimi, o lucrare în care Dărăscu pare a fi descoperit farmecul fascinant al canalelor, dar şi pe el însuşi, este “Scena venețiană”. Într-o realizare ce se distanțează încă de la prima vedere de seama celorlalte Veneții, Dărăscu pare să fi renunțat la a-și impune propria viziune asupra motivului, lăsându-se condus de pitorescul lacustru. Chiar dacă imaginea se concretizează prin alte elemente decât cele cu care ne obișnuise, cel puțin în cazul peisajelor venețiene, sursa principală de valoare este extrasă din aceeași materie creatoare. Primordialitatea luminii este mai mult decât evidentă, iar Dărăscu simte că poate stăpâni o atmosferă cu mult mai încărcată decât cele în care el controla apariția sau efectul luminescent. Ce este remarcabil la această realizare din urmă, ce ne parvine nouă, constă în subtilitatea prin care pictorul alternează planurile compoziționale într-o succesiune ce nu dăunează niciunuia. Dacă prim-planul este încărcat, atât ca pictare, dar și ca desen și compoziție, planurile ce urmează perspectiva nu se diluează, chiar dacă vizualul tinde către un diafan turnerian. Cerul, la apus, către orizont, devine câmpul de dezbatere a unui registru cromatic extras din toată suflarea impresionistă. Fără motiv de atacat, fără forme sau structuri relaționate la întreg, Dărăscu reușește să picteze, să pună culoare, într-un discurs mai mult decât sincer.

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.