Bibliografie

‘‘Nicolae Tonitza’’, catalog de expoziţie, text de Georgeta Peleanu, Bucureşti, 1964 BREZIANU, Barbu, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986 COMARNESCU, Petru, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962 ŞORBAN, Raul, ‘‘Nicolae Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965 TONITZA, Nicolae, „Scrieri despre artă”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1964

ulei pe carton, 60 cm, 49,5, semnat stânga sus, cu brun, Tonitza

Informații documentare

Opera a fost achiziționată de Iosif Dona direct din atelierul lui Nicolae Tonitza în noiembrie 1927, achitând suma de 15.000 lei. Opera a participat la expoziția retrospectivă "N.N.Tonitza", Muzeul de Artă al R.P.R., București, 1964 și este reprodusă la cat. 138, pag. 94, sub titlul "Natură statică cu legume". Opera a participat la Expoziția națională de pictură și grafică Nicolae Tonitza, Muzeul de Artă al R.S.R., București, 1979 și este menționată în catalogul expoziției la cat. 116.

Provenienţă

colecția Elena și dr. Iosif Dona; colecția Maria Dona; patrimoniul Muzeului de Artă al Republicii Socialiste România; patrimoniul Muzeului Colecțiilor de Artă de pe lângă Muzeul Național de Artă al României; colecția Dr. Șerban Andronescu Ghika.

Poziționarea lui Nicolae Tonitza în cadrul artei românești este fără îndoială un proces de diseminare mult mai complicat decât simpla “împodobire” a artistului cu o sumedenie de superlative și epitete mai mult sau mai puțin propagandiste. Acest fapt se datorează personalității complexe a bârlădeanului, care nu s-a limitat să persiste în interbelic prin simpla prezență simptomatică în manifestările din epocă. Este binecunoscută activitatea complexă pe care o întreprinde Tonitza în multe arii ce descriu și completează imaginea artelor românești din această perioadă extrem de fertilă dintre cele două războaie mondiale. Pictor, grafician și cronicar tenace, artistul nu schimbă fața modernismului românesc doar prin calitatea indiscutabilă a produselor picturale, ci reușește și o mutație valorică prin discursul critic pe care și-l asumă încă dinaintea izbugnirii Primului Război Mondial. În cei 30 de ani de activitate publicistică, Tonitza a scris articole de fond, reportaje, cronici, pamflete, eseuri, scrisori și fragmente de scrisori intime (vezi “Corespondența”, 1906-1939, Barbu Brezianu și Irina Fortunescu) care, coroborate picturii și graficii sale, reușesc să ne ofere o imagine mai completă a artistului în epocă. Unul dintre momentele cu adevărat importante pentru istoria autohtonă a artelor este afilierea lui Tonitza la gruparea “Arta Română”. Pictorul devine în 1920 purtător de cuvânt, schimbând direcția de până atunci a grupării –demersurile asociației erau încă foarte strâns legate de momentul “1918” – schițând cu ocazia expoziției din 1920 un “program”. Proiectul etic și de politică culturală inițiat de Tonitza atunci avea să se materializeze într-o formă sau alta în special după 1924-25, când însăși Arta Română își pierdea din consistență și este înghițită de efervescența manifestărilor culturale din a doua jumătate a deceniului trei al secolului trecut (Grupul celor Patru, grupările avangardiste din jurul revistelor Contimporanul sau Unu). În acest context Tonitza își asumă și propagă prin creația sa de la mijlocul anilor ’20 anumite tendințe ce pot fi conectate specificului național, așa cum era el “propovăduit” în epocă. Nu trebuie să uităm că în 1925, George Oprescu, istoric de artă totuși, publica “Arta țăranului român”, reintroducând în limbajul modern tematici tradiționale, inspirate de satul românesc. Recunoaștem în acest sens creația unor artiști reprezentativi ai Artei Române, și anume pe cea a lui Ressu sau Theodorescu-Sion, care, în primii ani după 1920 dedică o mare parte din studiile lor picturale unor compoziții ce abordează aproape exclusiv tematicile tradiționale. Tonitza nu rămâne indiferent și reușește să își împroprietărească anumite nuanțe, astfel putem interpreta sejurul din Făgăraș în cursul anului 1925, susținerea pe care o oferă lui Aurel Popp în fondarea Fabricii de ceramică “Dac” și chiar asumarea unui imaginar conex tradiționalului. Natura moartă era în România interbelică una dintre cele mai expresive reflectări a fidelității artiștilor față de arta țărănească, astfel descoperim și în pictura lui Tonitza acest gen, în opere foarte valoroase și puține la număr. Cele mai însemnate opere le identificăm după coagularea Grupului celor Patru, așa cum este și opera de față, dar putem intui totuși un mic ciclu coerent realizat între 1926 și 1928: “Natură statică” (colecția Apostol, cat.134 din expoziția retrospectivă N.N.Tonitza, 1964), “Sorcova” (colecția Silvestri, cat.140 din expoziția retrospectivă N.N.Tonitza, 1964) sau “Natură statică cu icoană” (colecția Dona). În uleiul nostru reușim să identificăm totodată și acea afinitate a lui Tonitza pentru materialitatea ceramicii românești pe care și-o însușește din arta lui Luchian. Canceul și ulceaua drept elemente de recuzită, alături de tonurile teroase intră în limbajul pictorului, definind această serie de opere ce îl apropie încă o dată de moștenirea spirituală și picturală a lui Ștefan Luchian. (I.P.)

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.