56. Țărăncuță cu fuior pe cale

Urmându-i lui Theodor Aman în conectarea României la fenomenul artei occidentale din epocă, Nicolae Grigorescu (1838 - 1907) împlineşte prin pictura sa racordarea la curentele ce vor reformula esenţial drumul artei moderne: realism, impresionism, unele lucrări târzii incorporând şi sugestii de informal (s-a întâmplat şi la Monet la o altă scară, mult mai “declarat”). Inteligenţă artistică, vocaţie indubitabilă pentru peisaj şi pentru studiul fizionomic, intuiţia modernităţii (în creaţie dar şi în modalităţile de organizare a propriei vieţi de artist) stau la baza elaborării vastei antologii picturale realizate de Grigorescu în România şi în Franţa, căci începând din 1861, când ajunge la Paris spre a studia la Ecole des Beaux-Arts şi până la sfârşit, viaţa şi opera, împletite, se împart aproape anual, între cele două arii. Printr-o opţiune asumată (chiar dacă nemărturisită), creaţia grigoresciană a reuşit să selecteze (cu o preferinţă netă spre modern), să prescurteze, să rezume pentru şcoala românească de pictură (ce se năştea implicit, atunci, prin Aman, Grigorescu şi ceilalţi din jur), experienţele artistice ale secolului al XIX-lea occidental ce fructificau secole anterioare de stiluri şi limbaje necunoscute la noi. Destinul acestui artist modern, croit de el însuşi prin talent şi opţiuni personale de viaţă, rămâne în cultura noastră un caz exemplar şi “recuperator” pentru domeniul picturii (în raportul şcolii româneşti cu istoria artei occidentale). Toate episoadele ce ţin de construcţia formaţiei sale de artist pot fi interpretate în legătură cu viitoarea sa carieră. Este posibil ca prima întâlnire a copilului Grigorescu cu arta să se fi petrecut în conacul boierului colecţionar Filip de Linche, în satul Pitaru (jud. Dâmboviţa), unde tatăl său, Ion Grigorescu, era administrator de moşie. Către 1848, aflat împreună cu mama şi cu fraţii săi la Bucureşti, devine ucenicul pictorului ceh Anton Chladek (1794 - 1882) care se stabilise deja de peste un deceniu în capitala Valahiei, activând în special ca portretist al boierimii. Exersându-se în genul icoanei neoclasice, Grigorescu se iniţiază astfel în tehnica occidentală a picturii în ulei. Frecventarea ulterioară a atelierului de icoane de la Mănăstirea Căldăruşani, executarea la comanda Cleopatrei Trubetzkoi a unor lucrări la biserica din Băicoi, ca şi pictarea în ulei, ante 1860, a bisericilor de la Puchenii Mari (Ilfov, lângă Bucureşti), Zamfira (jud.Prahova), Agapia (jud.Neamţ ), au constituit bagajul său de pregătire artistică în baza căruia obţine după Unirea Principatelor bursa statului moldovean pentru studiul picturii la Paris. Mihail Kogălniceanu, ministru al Moldovei, colecţionar de artă veche, este cel care, vizitând Agapia, descoperă talentul lui Grigorescu şi mijlocește obţinerea bursei. În toamna lui 1861 Nicolae Grigorescu reuşeşte la concursul de admitere de la Ecole Impériale des Beaux-Arts. A fost elevul profesorului Charles Gleyre, cât şi colegul de serie al lui Auguste Renoir. S-a născut în acelaşi deceniu cu viitorii Impresionişti, iar drumurile sale s-au intersectat cu episodul Gleyre din formaţia lui Claude Monet. Când în vara anului 1863 se decidea, alături de mai mulţi colegi, să facă pictură de plein air în pădurea Fontainebleau, se înscria de fapt în demersul de schimbări radicale, realizat de un grup de elevi ai Şcolii plus cei ce fuseseră elevii particulari ai lui Gleyre, între toţi aceştia numărându-se: Renoir, Bazille, Monet. Prin limbajul primei faze a operei (1863 - anii ‘70), prin fidelitatea de o viaţă faţă de tematica rurală însuşită la Barbizon, Grigorescu rămâne legat de această Şcoală. Faza matură (anii 1880) şi perioada albă de la finalul creaţiei (cu momentele ei diferite ca expresivitate) pot fi interpretate drept un răspuns original şi contributiv la problematica luminii propusă artei moderne de Impresionişti, colegii lui de generaţie, ale căror expoziţii le-a urmărit şi, în majoritate, le va fi vizitat la Paris. Paleta luminoasă începe de prin 1874. ”Pe malul Siretului”, treptat tot mai dominată de alburi şi griuri colorate, constituie dovada atenţiei acordate picturii impresioniste ca şi a opţiunii nedezminţite pentru un limbaj contemporan ce nu este pastişă. Un cronicar parizian recenzând expoziţia personală deschisă de Grigorescu în iarna 1886/1887 la Paris, la Galerie Martinet, unde expusese şi Manet, îl defineşte drept: “[…] acest artist impresionist de mare talent, mai puțin cunoscut decât ar fi putut să fie”. Pânza de faţă ”Ţărăncuţă cu fuior pe cale” se înscrie prin tema păstoriţei torcând alături de turmă, ca şi prin motivul peisajului scăldat în lumină, în ciclul de pânze realizate în perioada albă, putând fi datată în jur de 1900. Este una dintre numeroasele variaţii pe aceeaşi temă a peisajului subcarpatic cu scenă de gen rustică şi motiv animalier. Problematica figurii în aer liber, în subiecte rurale, îl interesase pe Grigorescu şi atunci când făcuse copii la Luvru (către 1863-1864), fapt atestat de tabloul ”Păstoriţe cu turma la păşune” (35 x 27; colecţia Gh. Bazavan, 1957), după Nicolaes Berchem (1620 - 1683), reprodus de Remus Niculescu (“Grigorescu între clasicism şi romantism”, SCIA, IA, 3, 1956, p. 142). Scene omoloage executate în România în perioada albă, în care protagonistă este tânăra ţărancă subţire ca un lujer, îmbrăcată în costum muntenesc, văzută în exerciţiul torsului, pot fi considerate replica grigoresciană în gamă lirică a temei muncilor rurale din pictura realistă franceză - la Millet, Courbet, Diaz sau la cea de a doua generaţie de pictori de la Barbizon, precum Léon Lhermitte sau Bastien Lepage, subiectul căpătând la francezi o notă dramatică şi naturalistă. În faza ei matură, ca şi în perioada albă, prin tuşa largă ce construieşte forma, opera lui Grigorescu se înscrie aproape de gestualism, în raport direct cu ceea ce artistul vede şi pictează “sur le motif”, sub impulsul emoţiei imediate. Îşi creează acum “modulul” său, un leit motiv al ciclurilor de lucrări din faza finală (calificat mai târziu ca “manierism”, în sens negativ, de repetiţie neinspirată), silueta efilată şi graţioasă a tinerei ţărănci desculţe, reprezentate în mers. În variante diferite precum ”Rodica”, ”Primăvara”, ”Fată cu ulcior” ori ţăranca torcând din ”Semănătorul” (toate în Vlahuţă, 1910), în picturi şi desene, tânăra subţire ca o trestie apare recurent în chip de ideal al frumuseţii feminine de la noi. ”Ţărăncuţă cu fuior pe cale” (55 x 88) aparţine tematic şi stilistic ciclurilor de peisaje realizate de artist către final, în jur de 1900. Imaginea este un dreptunghi pe verticală, în care cerul domină, ocupând cam 2/3 din înălţimea lucrării. Subiectul pictural, tratat în pete largi de alburi colorate, cu accente de griuri şi nuanţe teroase ca de acuarelă, este chiar imensitatea cerului, a aerului atmosferic estival ce inundă scena. Este consemnat, ca la olandezii de secol XVII sau la Impresionişti, momentul precis identificabil al luminii diurne de vară, un început de amiază în care umbrele scurte sunt aşternute în tente uşor colorate. În centrul compoziţiei, în planul din faţă, apare inserat elementul de viaţă şi mişcare, grupul de animale cu păstoriţa mergând, a cărei tipologie am amintit-o mai sus. Efectele de alburi mătăsoase par a-l interesa cel mai mult pe artist în această zonă a imaginii, atunci când pictează în tuşe rapide şi consistente de alb, blana mioarelor. În liniile ei generale, pictura noastră este o variantă simplificată şi de mai mici dimensiuni a lucrării ”La păşune” (66 x 136; Vlahuţă 1910, colecţia Spiru Haret), lucrare ce poate fi considerată “prototip” pentru peisajul grigorescian târziu, cu scenă de gen pastorală. În acest “prototip” artistul construieşte forma mai descriptiv decât obişnuieşte în perioadele matură şi albă (poate intenţionând să o trimită la Salonul din Paris, ori doar să se verifice pe el însuşi în această formulă). De peisajul ”La păşune” pot fi ataşate alte pânze, mai mult ori mai puţin diferenţiate compoziţional; între acestea situăm şi tabloul nostru. Se cuvine semnalată pentru apropieri compoziţionale şi de stilistică a tuşei, şi pânza ”O dimineaţă de vară”, datând din 1903 (93 x 140), şi ea un studiu de lumină (vezi V. Cioflec, Grigorescu, 1925; 93 x 140). (Ioana Beldiman)

Bibliografie

BELDIMAN, Ioana, “Grigorescu între artiştii epocii sale”, in Arta, nr. 5/1988, p. 3-9. BELDIMAN, Ioana, “Şapte tablouri de Nicolae Grigorescu” în I. Beldiman, Ioana Iancovescu, Livia Drăgoi, Colecţia Seulescu-Stere, Muzeul Judeţean de Artă Prahova [Ploieşti], 2003, p. 45-101. CIOFLEC, Vasile, ”Grigorescu”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925 DELAFOND, Marianne, NICULESCU, Remus şi alţii, ”À l´apogée de l´Impressionnisme. La collection Georges de Bellio [catalog expoziţie]”, La Bibliothèque des Arts, Lausanne, 2007; Musée Marmottan Monet, Paris, 2007 ISTRATI, Constantin, “Doi Luceferi”, în Calendarul Minervei, Bucureşti, 1908, p. 115-178. NICULESCU Remus, ”N. Grigorescu”, catalog expoziţie, Muzeul de Artă al RPR, Bucureşti, 1957 OPRESCU, George, ”Grigorescu şi Franţa. Studiu asupra formaţiei spirituale şi artistice a pictorului”, Monitorul oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1946 OPRESCU, George, „Nicolae Grigorescu, maturitatea şi ultimii ani”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970. REWALD, John, ”Histoire de Impressionnisme”, Albin Michel, [Paris], 1955, vol. 1, 2 VLAHUȚĂ, Aurel, ”Pictorul N.I .Grigorescu. Vieaţa şi Opera lui”, Bucureşti, Atelierele grafice Socec/Co, Bucureşti, 1910

Dimensiuni

custom 55,5

Descriere

ulei pe pânză, semnat stânga jos, cu roșu, Grigorescu

Informații documentare

Opera a făcut parte din colecția Eufrosinei Trancu-Săvescu, profesoară și directoare de școală normală în Piatra Neamț, una dintre primele studente străine admise la Universitatea din Berlin. Eufrosina provenea din cunoscuta familie armenească Trancu. Casătoria dintre Lazăr Trancu și Ana Ciomac a dat culturii și științei române pe Grigore Trancu-Iași, ministru al muncii și pe Marta (Trancu) Rainer, prima femeie chirurg din România. Grigore, om politic, economist, avocat, profesor universitar, scriitor și memorialist român, a fost ministru al muncii la începutul anilor 20. Marta a urmat Facultatea de medicină din Iași și un curs de medicină internă la Spitalul ”Colțea” din București. A ocupat, prin concurs, un post secundar de chirurg, fiind primită cu dezaprobare de colegii săi bărbați. Marta s-a căsătorit cu Francisc Rainer, anatomist și antropolog, întemeietorul Institutului de Antropologie din România. A fost mobilizată în primul război mondial cu gradul de maior și a legat o strânsă prietenie cu Regina Maria, pe care a operat-o la mână, în urma infecției căpătate pe frontul primului război mondial. Astfel ajunge să conducă, la cererea acesteia, Spitalul de Chirurgie instalat la Palatul Regal, în timp ce conducea Spitalul Colțea și pe cel al Școlii de Poduri și Șosele. După încheierea războiului s-a dedicat, la cabinetul său particular, ginecologiei, având astfel șansa să îl aducă pe lume pe Regele Mihai.

Informații suplimentare

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.