113. Ciobănaş cu turma de oi

Ultima etapă a creaţiei artistice grigoresciene marcheză un punct culminant în arta românească. Atât evoluţia artistică proprie perioadei de maturitate artistică, cât şi tehnica pictorului, aveau să depăşească pe cele ale contemporanilor săi. Principalele problematici care l-au preocupat de-a lungul carierei au început a se resimţi, mai ales după dispariţia lui, prin intermediul soluţiilor adoptate de alţi artişti români. Luchian, iar mai târziu, Camil Ressu, au început să-și canalizeze eforturile creative către alte planuri decât cele cu care ne obişnuiseră până în acel moment. După 1906, Jean Al. Steriadi şi N. Dărăscu au început şi ei să trateze problemele impresioniste cu un alt spirit, totalmente nou, vizibil influenţaţi de arta lui Grigorescu, ale cărui rezultate se identificau în extraordinarul contact al acestuia cu natura, un contact vizual şi mai puţin raţional. Penetrarea tuturor misterelor naturii şi analizarea fenomenelor naturale, până la cel mai subtil efect, ne aduce în faţă un artist al cărui ochi trebuie să fi fost de o conformaţie particulară şi de o extremă sensibilitate. Mai concret, în istoria picturii româneşti, Grigorescu a reuşit să zdrobească bariera impresionismului primar. În ultima perioadă a activităţii sale, Grigorescu operează o detaşare faţă de semnele distinctive (forma) care individualizează fiecare obiect, integrându-le în marea orchestraţie a culorilor ce generează forma aspectului general. Decantarea paletei cromatice, care se reduce la tonalităţi de lumină, determină o anumită esenţializare a formelor. Acum tuşele sunt largi, onctuoase, înfăţişând parcă firea pasională a artistului în redarea motivului simplu, dar cu un extraordinar impact vizual. Este vorba de aşa zisă „periodă albă” a lui Grigorescu, cum a fost numită de către criticii de specialitate. Arta grigoresciană a ultimilor cincisprezece ani de viaţă înfăţişează acel rafinament, ca rezultat al folosirii nuanţelor luminoase ce par a transforma până şi fenomenele observate în natură. Nu este vorba aici de vreun fenomen cazual; problematica luminii a fost îndelung studiată de către Grigorescu, sub toate aspectele sale, iar arta acestuia nu are nicio tendinţă către abstractizare. Din moment ce culoarea este una dintre calităţile unui obiect, aceasta este la fel de concretă ca şi lumina, iar pictorul poate să redea atât lumina, cât şi culoarea, prin variaţii diferite ale culorii proprii obiectului reprezentat. Lumina poate fi o feerie pentru privitor, însă în realitate aceasta este la fel de concretă ca şi forma care de altfel există, pentru pictor, în funcţie de lumină. Cu aceste tendinţe, adăugate la marile sale realizări, ultimii ani ai creaţiei grigoresciene au marcat apogeul artei sale. Devenit un fel de “subiect naţional” al spaţiului românesc, motivul ciobănaşului însoţit de turma sa de oi revine frecvent în creaţia artistului, cu precădere în ultima perioadă artistică, oferindu-ne numeroase variaţii ale temei. Deşi fiecare reluare aduce în prim-plan aproape aceeaşi figură a ciobanului, cu mici transformări la nivelul fizionomiei sau al costumului, cu bâta pe umăr sau sprijinindu-se în ea, urmat de câine şi de turma de oi pe partea stângă sau pe partea dreaptă, operele devin spaţii ale unor noi căutări în materie de artă, mai ales la nivelul compoziţiei, spunea artistul: „Repetiţie în artă? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, căci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai o dată şi numai dintr-un punct de vedere, crede că l-a văzut destul! Nici o floare nu e repetiţie. Nici o undă de lumină. De milioane de ani de când trimite soarele raze pe pământul nostru, n-au venit două la fel” (v. ENACHE, Monica (şi alţii), ”Grigorescu – pictor al naturii, (catalog)”, MNAR, Bucureşti, 2008, p. 277). O analiză detaliată a „ciobănaşilor” lui Grigorescu ne-a oferit-o Alexandru Vlahuţă: „În picioare, în atitudinea lui obişnuită, de o firească eleganţă, cu palma stângă pe măciuca ghioagei, cu braţul drept adus ca un arc, sprijinit pe mâna stângă, se uită-n adâncul zărilor, cu ochi cari mai mult gândesc decât văd; lângă el, câinele lui cel mai iubit stă parcă în aşteptarea unui cuvânt, a unei porunci. E tăcere, - nu se aude decât ronţăitul oilor cari pasc mai prin apropiere şi, din când în când – cling, clang – tilinca sutaşelor” (v. ”Pictorul Nicolae Grigorescu. Viaţa şi opera lui”, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1910). Făcând abstracţie de ansamblul unui ciclu şi oprindu-ne la o singură asemenea operă, apare evidentă măiestria lui Grigorescu de a încărca de lirism chiar şi motivele atât de simple ca cele inspirate din spaţiul rural. În opera de faţă, artistul se opreşte la o compoziţie desfăşurată pe verticală, aducând în prim-plan ideea de asimetrie, prin stabilirea centrului de greutate în partea dreptă a tabloului. Verticalitatea operei este accentuată de artist prin elansarea figurii ciobănaşului, a cărui linie stabileşte poziţionarea celorlalte câteva elemente compoziţionale, trădând intenţia artistului pentru o lucrare aerată, dublată de înaltul rafinament al paletei restrânse aproape exclusiv la nuanţele de gri şi alb. (M.N.)

Bibliografie

BREZIANU, Barbu, ”Nicolae Grigorescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987 ENACHE, Monica (şi alţii), ”Grigorescu – pictor al naturii, (catalog)”, MNAR, 2008 MATEESCU, Denia (şi alţii), ”Nicolae Grigorescu (1838-1907). Ininéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impresionisme” (catalog), Somogy éditions d’art, Paris 2006 VLAHUŢĂ, Alexandru, ”Pictorul Nicolae Grigorescu. Viaţa şi opera lui”, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1910

Dimensiuni

width 43 cm, height 65 cm

Descriere

ulei pe pânză, semnat şi datat dreapta jos, cu roşu, Grigorescu, 1901

Informații documentare

Proveniență: colecţia Scarlat C. Arion; colecţia M.C., Bucureşti. Opera este reprodusă în “Figuri contimporane din România”, Dicționar de personalități ilustrat, Theodor Cornel, Tudor Arghezi, 1911, București, la pag. 97-98. Scarlat C. Arion (1868 – 1937) se trăgea dintr-o familie de înalți demnitari ai statului, ai cărei membri s-au implicat activ în diplomația, politica și administrația românească începând cu sec. al XIX-lea. Generalul Eracle Arion, guvernator al Cetății București, Constantin Arion, prim-președinte al Curții de Apel București, Constantin C. Arion, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice (1910 -1912), Ministru al Afacerilor Interne (1912) și Ministru al Afacerilor Străine (1918) sunt doar câteva nume ce se regăsesc în politica și administrația românească, începând cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza. În buna tradiție a familiei, Scarlat C. Arion, fiul lui Constantin Arion, face studii superioare la București, fiind licențiat al Facultății de Drept. La Paris va studia Economia la Collége de France, dar va participat și la cursurile Școlii de Științe Politice, întorcându-se în țară cu titlul de Doctor în Științe politice și administrative. Cariera sa se va axa și în domeniul oratoric, fiind recunoscut în epocă pentru conferințele pe temă economică și socială pe care le-a susținut la Ateneul Român. După 1900 Arion s-a dedicat carierei politice, fiind deputat și senator în Parlamentul României.

Informații suplimentare

Pentru neclarități în legătură cu procedura de licitare, costurile adjudecării, termenii de garantare, de plată și de ridicare a lotului adjudecat recomandăm citirea/recitirea cu atenție a Regulamentului de Licitare.

Pentru informații suplimentare în legătură cu lotul și licitația contactați Departamentul de Consultanți de Artă.